15 scriitori români imaginează povești de dragoste între personajele lor și personajele altor autori

Luați un personaj dintr-una dintre cărțile dumneavoastră, un personaj dintr-o carte scrisă de un alt autor și așezați-le într-o relație. Cum ar arăta viața lor de cuplu, ce poveste ar avea? – așa a sunat întrebarea-provocare lansată către câțiva scriitori români contemporani. Ideea era, bineînțeles, ușor legată de Dragobete. Dar era, în primul rând, o anchetă care voia să vă aducă povești inedite, faine, cu totul altfel față de ce ați citit până acum. O întâlnire aparte între personajele autorilor români și personajele altor scriitori, de cele mai multe ori străini. 

M-am bucurat atunci când scriitorii români invitați la această anchetă s-au arătat entuziaști vis-à-vis de temă și au acceptat să intre în joc. Pentru că aveți ce citi, mă voi opri aici. Nu înainte, însă, de a le mulțumi celor 15 scriitori pentru efortul lor: Camelia Cavadia, Bogdan Costin, Andrei Crăciun, Tudor Crețu, Augustin Cupșa, Anda Docea, M. Duțescu, Radu Găvan, Doina Jela, Maria Manolescu, Veronica D. Niculescu, Cătălin Pavel, Titus Radu, Paul Țanicui și Mihail Vakulovski.

Lectură plăcută!

N.B.: Textele sunt aranjate alfabetic, în funcție de numele autorilor. Iar pentru prima dată în cuprinsul unei anchete, în locul unei fotografii a autorului care a scris textul respectiv, am folosit coperta cărții în care locuiește personajul autorului respectiv. În cazul în care vă doriți să (re)citiți cartea respectivă. 🙂

Camelia Cavadia

După ce a terminat de pus totul pe mese, am văzut-o cum îl caută din priviri și se duce țintă spre singurul loc rămas liber din întâmplare sau nu în proximitatea lui. Poate că și eu greșisem că nu-i păstrasem unul lângă mine, dar cum nu puteam să stau la masă, am preferat să rămân în picioare, să spun că nu-mi e foame și să mă distanțez de toți. Ela nu m-a întrebat nimic, n-a insistat să mă așez și nici nu m-a îmbiat în vreun fel cu mâncărurile pe care acum nu mai eram deloc sigur că le pregătise, așa cum spusese, anume pentru mine, pentru celebrarea cărții proaspăt publicate. Nu mai eram sigur nici măcar de motivul pentru care insistasem să-i adun pe toți oamenii ăștia la noi în casă, în loc să fi petrecut singuri. Am început să mă îndoiesc de tot și dacă nu m-aș fi străduit atât de tare să opresc pornirea aceea primară de a-i face să dispară. Am strâns cu putere paharul de whisky și am sorbit din el ca o slugă lacomă. Speram să-mi dea el puterea care îmi lipsea.

Poate că am continuat să greșesc și atunci când nu m-am dus lângă ea să-i torn vinul în pahar, evitând astfel să i-l umple el cu un gest de o complicitate strigătoare. I-aș fi spulberat Elei posibilitatea de a-i mulțumi șoptit și aș fi oprit probabil și atingerea mâinilor lor în acea intimitate bătătoare la ochi.

Am căutat să surprind conversația ce se înfiripase între ei, departe de privirile celorlați, de baletul farfuriilor plimbate pe deasupra mesei de la unul la celălalt. Cum n-am reușit să deslușesc nimic, am încercat să le citesc pe buze, dar nu m-am ales decât cu încordarea și cu neputința.

Probabil arătam chinuit, eram palid sau dimpotrivă, prea aprins la față, când Walter s-a aplecat grijuliu asupra mea:

– Suferi, Tomas? m-a întrebat el punând degetul pe rana supurândă, așa cum fusese Gheorghidiu întrebat cândva.

Walter n-avea nevoie de răspunsul meu pentru că mă cunoștea mai bine decât oricine și știa cu siguranță că mă chinuiam să par detașat. Știa că fac față greu gesturilor ei delicate îndreptate către alt bărbat, privirii ei scânteietoare aprinse după unul ce până mai ieri fusese doar un străin. Și mai vedea cum strâng din dinți de fiecare dată când Ela se arăta prea entuziasmată de comentariile lui stupide.

– Delicioasă mâncarea, a remarcat Lorin, și-n gelozia mea n-am știut dacă e doar o altă remarcă menită să mă calce în picioare, de vreme ce tot ceea ce era pe masă fusese alegerea mea. Trebuie neapărat să gustați salata de homari, e dumnezeiască! a continuat el.

Am dat cu repeziciune un alt pahar de whisky peste cap și tocmai mă întrebam dacă nu cumva eu o împinsesem pe Ela în mrejele acestui bărbat, dacă nu eram vinovat pentru ceea ce se întâmpla acum, când rugămintea ei m-a aruncat în aer.

– Tomas, îmi dai farfuria cu salată, te rog? mi-a cerut Ela din colțul opus al mesei, cu obrajii îmbujorați și un zâmbet larg pe chip. Pusese o-ntrebare pe deasupra tuturor și nici măcar nu mă privise în ochi când îmi ceruse asta, de parcă nu aș fi contat sau nu s-ar fi putut desprinde de bărbatul lângă care se așezase fără să gândească, să se întrebe ce caută ea acolo, când eu eram aici. Era orbită probabil de dorința de a-l avea în preajmă, incapabilă să vadă fotografia în ansamblul ei, așa cum o vedeam eu, din afara tabloului ridicol și grotesc. Am vrut s-o ignor, să mă fac că n-am auzit-o sau mai rău, să țip la ea, s-o fac să se trezească, să vadă, să MĂ vadă.

– Tomas, dă-mi, te rog, salata! m-a somat ea, neștiind cât de tare își periclitează situația, cât de aproape sunt să sar la ea, să fac o scenă, să o iau de păr sau Dumnezeu-știe ce altceva să fac.

Eram sigur că nimănui nu-i scăpase strălucirea din ochi și nici bujorii din obrajii-i parcă desenați. Cu cât o priveam mai mult, cu atât o uram mai tare pentru felul în care se dădea în spectacol, pentru privirea aia poruncitoare care mă obliga să intru-n jocul ei meschin. Idiot și ridicol, am trimis castronul cu salată înspre ea și am simțit cum toată demnitatea îmi cade în picioare. Când l-a servit apoi pe el m-am înfrânat să nu sar peste masă și să n-o răstorn cu totul peste ei. M-am agățat din nou de whisky ca de singurul prieten pe care m-aș mai fi putut baza, înfruntând privirile iscoditoare ale celor care-și mutau ca la ping-pong ochii de la ea la mine și-napoi.

Cu o ultimă rămășiță de afecțiune, am privit-o pe Ela, străduindu-mă să văd în ea făptura care până mai ieri fusese punctul meu de echilibru, omul care-mi oferise tot ceea ce-mi lipsise. Poate abuzasem de bunăvoința cu care mă pusese mereu pe linia de plutire, iar acum venise momentul să plătesc. Mereu luasem fără să mă-ntreb cât o costase pe ea să-mi dea, mereu considerasem ca de la sine înțeles să-mi treacă cu vederea crizele de gelozie nefondată și băutura în exces. Poate asta era răzbunarea ei pentru momentele în care o bănuisem pe nedrept, o pângărisem în infidelități închipuite.

Când a ridicat ochii spre mine și privirile ni s-au întâlnit, am înțeles că totul era stins în ea. Murise pentru mine și trăia pentru altul acum. Poate nu pentru mult timp, nu pentru totdeauna, dar mă abandonase. Ela era la mii de kilometri distanță de mine și nu doar se așezase departe de mine, se așezase departe de iubirea mea.

Bogdan Costin

Personajul fără nume din „Cum să faci primul milion”, cel care s-a îmbogăţit de pe urma morţii actorului Toma Drăgan şi s-a retras în Thailanda, nu se dezminte. De când a părăsit scârbit lumea modernă, a avut mai multe aventuri cu personaje feminine celebre. A fost zărit pe o plajă retrasă din Thailanda în compania Lolitei, ajunsă la vârsta legală între timp, dar se pare că relaţia lor nu a rezistat mai mult de câteva săptămâni. El fusese fascinat de renumele ei, dar fata pusese multe kilograme pe ea din cauza hamburgerilor şi cartofilor prăjiţi pe care-i devora cu religiozitate americană şi promitea să nu se oprească prea curând. A fost văzut şi în compania Emmei Bovary, dar a părăsit-o repede. Era prea „mindfuck”, după cum a povestit într-o seară într-un bar unor turişti.

Şi, într-o bună zi, a zărit-o pe plajă pe Daisy Buchanan. Era la fel de frumoasă, chiar dacă intrase în categoria MILF, la fel de superficială, la fel de egoistă. Era femeia perfectă pentru el şi, mai ales, era accesibilă. După moartea lui Gatsby, Daisy divorţase de Tom Buchanan şi îşi trăia viaţa, cum se spune. Tânărul nostru publicitar, fiind personaj principal într-un roman obscur de care n-a auzit nici dracu’, a profitat de avantajul că ea habar nu avea cine era şi ce făcuse în ultimii ani. Ştia doar că e bogat şi că-i plac petrecerile şi asta era destul. Uneori îi amintea de Jay Gatsby, dacă ignora faptul că era prea cinic, vorbea porcos şi nu se dădea în vânt după jazzul anilor ’20. Totuşi, au rămas împreună pentru mulţi ani. Petreceau şi beau până dimineaţa, sexul era grozav, îşi tolerau micile escapade, el mai având o aventură cu Vitoria Lipan, ea cu Raskolnikov, nimic nu părea că va tulbura armonia rece şi oarecum indiferentă dintre ei. Până într-o seară când, ameţită de whisky, ea i-a mărturisit cât de vinovată se simte pentru moartea lui Gatsby, iar el, ca monedă de schimb, i-a spus de remuşcările pe care le are pentru moartea lui Toma. A doua zi, Daisy şi-a făcut bagajul în timp ce el înota în ocean, a chemat un taxi şi a urcat în primul avion către New York.

Andrei Crăciun

În ultima sa zi pe pământ, Alma Belasco îl întâlni pe călătorul cu pantofii verzi. De când l-a văzut a știut că deznodământul nu mai putea fi evitat.

Nu se putea spune, fără să înfrunți posibilitatea unei acțiuni în instanță, că acest bărbat ciudat, care trăia învelit într-o manta, acest bărbat cu nasul coroiat, acest bărbat grizonat și perfect cinic la nici patruzeci și patru de ani, acest bărbat cu neverosimili pantofi verzi se afla la căminul pentru bătrâni “Lark House” în vederea unei patide avantajoase pe care să o seducă, să o ucidă și să o moștenească.

Strict teoretic, domnul pretindea că își vizitează o mătușă, Elizabeth Boyle, o babă excentrică și firește nebună. E posibil ca Elizabeth Boyle să fi existat, dar nimeni nu putea confirma, fără suspiciuni, această ipoteză.

Alma Belasco trecuse de optzeci de ani și începuse să vadă ceva mai bine, mai adânc. Nu i-a fost greu să vadă în călător ceea ce el era de fapt: Îngerul Morții.

Alma Belasco îl prinse de braț, în splendida grădină a azilului, și îl invită, fără cuvinte, să facă împreună câțiva pași.

– Știu, îi spuse, Alma.
– Doamnă, v-aș invita să trăim împreună cea mai frumoasă poveste de dragoste, mă tem însă că deja ați trăit-o cu domnul Fukuda, iar eu sunt aici doar pentru ultima parte a călătoriei dumneavoastră.
– Poți să faci să pară un accident?
– Eu pot orice, doamnă.
– Vrei să te trec în testament, nu?
– Doamnă Belasco, un gentleman nu vorbește niciodată despre asemenea lucruri.
– Domnule, nu îți pot lăsa mai mult de un milion de dolari. Îi vei găsi într-un seif de la o adresă pe care ți-o voi spune la sfârșit. Nimeni nu știe de ei. Nimeni nu te va deranja cu întrebări.
– Doamnă Belasco, atâta generozitate mă copleșește.
– Ar mai fi ceva.
– Știu, doriți să încheiați foarte iubită. Vom rezolva.

Alma Belasco plecă împreună cu călătorul, în micul ei Smart. Pe drum, timpul începu să curgă pe placul bătrânei doamne care întinerea la fiecare zece kilometri. Când Alma Belasco ajunse la treizeci de ani, opri mașina. Călătorul o iubi pentru ultima oară cu o pasiune și cu o furie care nu se pot povesti muritorilor.

Trei ore mai târziu, când o găsiră în prăpastie, cu mașina făcută țăndări și trupul despicat, Alma Belasco avea din nou optezci-și-ceva de ani, lăsa în urmă o poveste de dragoste foarte ciudată cu un grădinar japonez și, în general, destule regrete.

Despre călător, nimeni nu-și amintea să îl fi văzut recent la Lark House.

Da, poate, parcă, dar la începutul mileniului, da, cred că trecuse pe aici un bărbat cu pantofii verzi, nu mai știm.

Pe de altă parte, bătrânii uită repede trecutul prea apropiat.

[În acest scurt exercițiu textual se regăsesc personaje din „Amantul japonez” de Isabel Allende, Editura Humanitas Fiction, 2016, și „Pălăria albastră și alte povestiri”, de Andrei Crăciun, Editura Herg Benet, 2015.]

Tudor Crețu

Patroana

Eduard Cristea (Casete martor I&II) + Zinaida (Prima iubire, de Ivan Sergheevici Turgheniev) = LOVE.

Serile erau lejere. Apartamentul, închiriat pentru o săptămână, pe numele lui F., se îmbuna. Totul era vag, mediteranean. Umbrele reverberau. Și, odată cu ele, realul se transforma într-un strat care se prelingea. Într-un nailon ambiguu, confuz. Secolul XIX, Rusia rămăseseră, ca niște vederi din concediu, în urmă.

Patroana s-a ars, cum am băgat mașina de spălat în priză. (Zinaida nu s-a obișnuit, încă, cu electrocasnicele. Își cheamă, întruna, slujnica în gând). Spatele durea din nou. Coloana mea-i o tulpină vlăguită de palmier. Un os velin, lucios, care se arcuiește și frânge.

– Și-acuma…
– Acuma, nimic. Trecem pe lumânări.
– Ca pe vremea mea! Și țopăi bucuroasă. Uite, ia!

Scutură cutia de chibrituri și mi-o întinse. Era să-i zic, iar, sărumâna. Să mă-nclin ironic, protocolar. Ca un gentilom cu mănuși de vărzar. „Capota” dulapului devenea, în preajma ei, pult. Lucrurile se dilatau și înălțau. Căpătau o solemnitate aparte. Sfeșnicele, farfurioarele, candela sclifosită, liliachie aveau ceva din semeția unor clădiri. A unor edificii neînțelese.

Chibritul scăpără. Sunet aspru, sfâșiat. Și totul deveni roșiatic. Sângele icoanelor pe sticlă, al Paraschivelor, avea culoarea asta. (Paraschiva era femeia de pe un album primit de la Mihai Pop. Față de cretă, albicioasă, și o tristețe pe măsură. Mă uitam, tata trăia, minute-n șir la chipul acela alungit, sigur că, la un moment dat, va crăpa. Mama îmi tăia ridichile mărunt. Le atingeam, timid, cu degetul și le-mpingeam mai încolo. Nu mai avea sens…Eram un copil trist, care-și frământa, până la amorțire, degetele și mânca sare pe ascuns).

Începu și ea s-aprindă „bețele palide, de seu”. Se ridica pe vârfuri și apleca ușor. O grație, într-adevăr, defunctă. Chibritul atingea, de fiecare dată aproape, mucul înnegrit. Era desculță. (Blugii suflecați, tricoul fără mâneci îi plăceau cel mai mult). Peretele se umplu de umbre oblice, unduitoare.

– Curentu-i pentru proști. Măcar să cinăm, ar trebui, ca pe vremea ta. La lumânări, vorba lu Pușkin, veșnice…
Vino, instinctu-i era din ce în ce mai felin, vino-ncoa!

Frunțile, pletele ni se atingeau. Stam drept. Îmi vârâsem degetele în buzunarele din spate ale Star deep-ului ei. Niște blugi acvatici pe care striațiile păreau alge nocturne. Buzele-i deveneau pneumatice. Păru-i mirosea a Varenne, un șampon dens, vișiniu. Ceva între magmă și marmeladă. (Mi-l arătase cu degetul, ca unui serv, în magazin. Coșul de plastic îl refuzase. Al ei era, e drept, mult mai frumos: niște împletituri rumene de răchită. Mănușile albe-i veneau la fix: brațe zvelte, goale. Bluzițe anemice, moi. Blugi mulați. Și o piele albă-albă – țesut liber, în sfârșit, în lumina – de neon, bec etc – a altui veac).

Augustin Cupșa

Colaj: Perdele

Stâlpii care flancau vitrinele erau acumcomplet acoperiți cu afișe alb-roșiatice, pe fiecare fiind scris câte un cuvânt, astfel ca împreună să formeze inscripția: ”Solide și toamna”.

-Ca să-ți spun pe scurt, zise Bresgote, mă interesează femeia cu care trăiești.

Albert scoase un oftat.

– Nu trăiesc cu nicio femeie. Dacă te referi la Nella, locuiesc la dânsa, dar…
– Nu te culci cu ea?
– Nu.

Tăcură amândoi, în timp ce Albert înconjură piața aglomerată. Bresgote respectă concentrarea cu care considera că trebuie condus automobilul, și vorbi din nou abia când virară pe o stradă mai liniștită.

– Și nu e nici sora ta?
– Nu.
– Nici n-ai vrea să … n-ai vrea să trăiești cu ea?
– Nu, zise Albert.
– De când o cunoști?

Albert păstră un moment de tăcere fiindcă trebuia să facă efortul de a număra anii, nu se gândise niciodată cu exactitate de când o cunoaște pe Nella, o cunoștea – așa i se părea – de când lumea. Intră pe o stradă animată, parcurse o alta și coti iarăși pe o alee mai liniștită.

– O clipă, zise. O cunosc de atâta vreme încât trebuie să reflectez puțin. Mări viteza, trase cu nesaț din țigară și spuse: Am făcut cunoștiință cu ea în vara lui `33, într-o cofetărie, o cunosc prin urmare de douăzeci de ani. Pe atunci era o nazistă entuziastă, era tânără și purta jachețica de la BDM, însă după ce Rai i-a vorbit, ea a lăsat-o jos în cofetărie, și după puțină vreme i-am scos-o cu totul din cap. Nu a fost cine știe ce, fiindcă nu era fată proastă.

Da, Nella e singură, e singură de mai bine de opt ani, filmul ei s-a rupt dintr-o dată, pe când nici nu bănuia, a fost tăiat cu o foarfecă cu lame din schije de oțel și gloanțe într-o după amiază de vară, în apropiere de un sat care se numește Kalinovka, aproape de granița cu Ucraina, din oblastul Kursk, un sat care ar fi rămas pierdut în burta uriașă a Rusiei apusene dacă acolo nu s-ar fi născut Hrusciov. Dacă acolo Rai n-ar fi murit așa cum a murit, fără niciun rost, trimis într-o misiune de recunoaștere fără sorți de izbândă, lăsând-o suspendată într-o buclă de timp din care nu mai poate și nu mai vrea să coboare.

Stă singură în camera ei din casa văduvelor, unde cartofii încolțiți închiși în dulapuri miros înțepător, unde Albert fumează până în zori cu o oboseală nervoasă în timp ce apa dușului, odată cu scrumul țigării, se scurge în cada de baie, unde Martin doarme neliniștit și Glum visează câmpiile întinse ale Belarusului. Iar ea, ea fumează nopțile sub veioza cu irizații vernil, cu un pahar de vin roșu pe noptieră, citește Therese Desquiereux, dă paginile plictisită și scrumează în spatele patului, direct pe podea, și-și privește pulpele frumoase care îi ies de sub cuvertură.

Asta a fost cam demult, vreo cinşpe, şaişpe ani în urmă. Acum acolo s-a făcut o prăvălie de piese şi accesorii auto. Casa nu a fost dărâmată, doar tencuiala s-a fisurat, s-a umplut de ploaie şi-ntr-un final, a căzut, lăsând mici cratere ca după un vărsat de vânt iar pomii au fost tăiaţi şi în locul lor s-a înălţat o cutie din tablă zincată. Cam toţi de aici şi-au deschis câte un magazin la stradă.

Potra coboară panta cu mâinile în buzunare. Un claxon izbucneşte din senin şi îl face să tresară. Aici stătea un amic din generală, venea la el şi se jucau cu mingea în curte. Se uită printre gratiile gardului şi vede un câine flocos care linge apa dintr-un castron.

Aici, un pic mai jos, într-o seară a văzut la geam o femeie tânără care îşi dezbrăca furoul. Strada zăcea întunecată, femeia lăsase perdeau trasă deoparte parcă intenționat şi lumina din tavan aprinsă aşa că fiecare detaliu se vedea limpede. Potra s-a oprit lângă un stâlp de electricitate şi şi-a terminat ţigara în linişte, deşi un ghem de sârmă ghimpată i se învârtea prin stomac şi emoţia îl făcea, ca şi acum, să înghită în sec. Femeia se aşezase pe un taburet şi se privea în oglinda de deaspura unei mese, îşi pieptăna cu mişcări leneşe părul negru. Potra i-a urmărit umerii rotunzi, profilul braţelor albe care îi acopereau sânii şi spatele gol. Femeia era probabil singură şi avea să fie singură toată vara şi privirea unui trecător i-ar fi făcut bine. Potra n-a avut curajul să urce şi să-i bată la uşă, şi-a stins ţigara şi a mers mai departe. Şi asta a fost demult, înainte să plece la facultate, iar pe femeie nu a mai revăzut-o niciodată.

Nella. De ce nu? Până la urmă, o buclă de timp se poate tăia și monta atât de ușor. Îți trebuie doar un pic de imaginație și un pic mai multă voință. Peste tot sunt bucle de timp, răsucite, amestecate, întretăiate, în care ne învârtim facând același cursă fără finalitate.

În fond, el nu vrea nimic de la ea. Ea nu mai vrea nimic de la nimeni, poate doar să mai salveze un desperado de la moarte, dar fără să-i pese de el, ci numai de încă o moarte inutilă ca orice moarte.

În fond, el nu vorbeștelimba ei, ea nu vorbește limba lui. Ea nu trăiește timpul ei, ea nu trăiește timpul lui. El nu trăiește timpul lui decât un pic. Așa că poate să se abată din drumul lui și să urce scara casei. O scară de aproape șaptezeci de ani, să urce încet, fără să se gândească la nimic, să se oprească în dreptul ușii și să asculte paletele ventilatorului care se rotesc monoton, să întredeschidă ușor ușa și să se strecoare înăuntru, în timp ce ea citește mai departe din cartea lui Mauriac și scrumează indolent pe dușumea, să se așeze pe marginea patului și să privească perdeau care se înfoaie sub pala de curent a ventilatorului, fără să aștepte nimic, niciunul.

Un fâşâit de maşina pe stradă. Mirosul de vinete coapte de la vecini. Dezarmarea completă.

În lumina felinarilor de pe stradă, florile desenate în perdea, se proiectează pe perete.

Notă:
Pentru acest colaj am folosit fragmente din Casa Văduvelor (Heinrich Boll) și Marile bucurii și marile tristeți (Augustin Cupșa).

Anda Docea

„Accidentul”/„Camere de hotel” – Anda Docea & „Mecanica inimii” – Mathias Malzieu

La câteva zile după operație, am primit un coleg de salon. Medicii erau de părere că ne vom înțelege bine –eu, o fată care-și pierduse memoria în urma unui accident, și el, un băiat care credea cu tărie că are un ceasornic cu firele legate de arterele inimii, menit să o facă să bată normal. La fiecare tic-tac, ea răspundea cu un bum-bum. După spusele lui, era un ceas de lemn care trebuia întors cu precizie, în fiecare dimineață.

Își amintea uneori de o dansatoare pe care o iubise și căreia i-a încredințat cheia de la ceasul din inimă. A pierdut-o pentru că ea nu i-a crezut povestea. La mine a venit odată un bărbat înalt și zâmbitor, fără ca eu să mai știu cine e. Jack, singurul pacient cu inima întoarsă regulat cu cheia, îmi spunea că e mult mai bine așa. Că iubirea este periculoasă pentru inimă, chiar și pentru una de lemn, că mecanismul ceasului nu poate filtra bine emoțiile și, dacă la forța fericirii rezistă cumva, chinurile dragostei l-ar doborî cu siguranță.

Încercam să scriu tot ce îmi aminteam din trecutul meu, dar nu reușeam să depășesc perioada copilăriei. Îmi stăruiau în minte doar poveștile părinților mei, în care realitatea se pare că se împletea cu visul, fără ca eu să le pot deosebi. Terapeutul la care mergeam amândoi ne spunea același lucru: că refuzăm să devenim adulți. „El crede că ceasul e o invenție, o poveste creată de mama mea adoptivă, doctorița Madeleine, pentru a mă proteja”, zicea Jack. Se temea că mecanismul mă va înspăimânta, dar eu vedeam adevărata inimă de dincolo de el, inima unui insomniac plin de energie la miezul nopții, ca și mine, care știa că dragostea poate preschimba oamenii în monștri de tristețe.

O singură dată l-am întrebat dacă, schimbând sensul acelor, am putea da timpul înapoi. Dacă am putea reveni asupra faptelor făcute. Aș fi vrut să nu traversez în ziua aceea strada, în fugă. Să am din nou părul lung, fără cicatrice pe scalp, și să mi-o amintesc pe mama. Mi-a zis că e imposibil. „De ce?”, l-am întrebat. „Pentru că, așa, aș dispărea și eu din viața ta”.

Acum, după externare, mă străduiesc la fiecare pas să-mi reconstruiesc amintirile. „Memoria se repară cu iubire și cu timp, foarte mult timp”, mi-a spus doctorul. La fel ca inima adevărată, omenească. În fiecare dimineață în care îi întorc lui Jack ceasornicul cu cheia, mai câștig 24 de ore de iubire.

M. Duțescu

Am în „Uranus Park” un personaj secundar care apare pe la început, face un pic de show, după care dispare, dar prezența lui rămâne marcată cumva în traiectoria personajului meu principal până la sfârșitul cărții. Este vorba despre italianul Roberto, un cocalar simpatic, așa cum sunt mulți italieni care se perindă prin România; băieți pe la 50 și ceva de ani pe care-i vezi plimbându-se prin oraș în grupuri de câte 3-4 și care încă se pensează cu grijă și-și aplică periodic creme scumpe pe organele genitale, pentru întreținere, pentru morbidezza. Tipul ăsta al meu, Roberto, il più grande consumatore di puttane del mondo, cum îmi închipui că-i place să se autodefinească înainte de negocierea vreunei tranzacții imobiliare, așa, la intimidare, ar face o pereche interesantă cu Melanie, alt personaj secundar, tot așa, frumos și puternic, dintr-o altă carte care mie îmi place de mor – „Disgrace” de J.M. Coetzee.

Melanie e o studentă confuză și senzuală care nu se sfiește să aibă aventuri cu un tip ce i-ar putea fi tată (în cartea lui Coetzee, cu profesorul ei) și pare că tratează sexul doar ca pe o experiență cognitivă seacă, aproape lipsită de afecțiune. Așadar, ce altceva și-ar putea dori un maimuțoi bătrân ca Roberto, decât o puștoaică cu corp de copil, care caută emancipări abstracte. Pentru Melanie, fiecare act sexual mai mult sau mai puțin reușit cu italianul ar fi încă un prilej de a experimenta, de a-și regăsi puritatea pierdută. Confuzia ei, rezultată parțial din viața dublă pe care o trăiește (are și un iubit de vârsta ei în paralel, un hăndrălău pasionat de motociclete, și de care nu poate scăpa), misterul disparițiilor ei periodice, natura ei fragilă și aparițiile eterice din miez de noapte, plânsă, semi-devastată, ar fi exact adrenalina emoțională care l-ar mai putea trezi pe Roberto, la cei 50 și ceva de ani ai lui, sătul pănă peste cap de capriciile răutăcioase ale italiencelor, sătul și de disponibilitatea imediată a româncelor, venită însă la pachet cu fițele de rigoare – nici nu trec două săptămâni de când s-au cunoscut, și ele deja încep să emită pretenții – vor implanturi, vor vacanțe în Italia, mașină, inel pe deget, copil – și nu în ultimul rând vor să-și aducă mama aici, aproape – s-o aducă din acea regiune a țării, la București – poate chiar s-o mute cu ei doi, adică cu ea și Roberto, în aceeași casă – în care de altfel ea s-a și instalat firesc, din prima – ca o mare putere militară care ocupă într-o dimineață o frumoasă peninsulă, iar până la prânz, la ora mesei, are deja actele semnate și parafate, ca să mănânce în liniște și să mai și ciocnească un pahar de șampanie.

Radu Găvan

Am remarcat faptul că în niciuna dintre cronicile la Neverland (Herg Benet, 2015) nu apare vreo referire la cartea pe care o citea Moroiu’ când era copil, cu toate că, din punctul meu de vedere, este un aspect important al istoriei personajului. Este vorba despre Portretul lui Dorian Gray, povestea adorabilului şi, în acelaşi timp, detestabilului Dorian, a cărui frumuseţe desăvârşită îi conferă putere absolută asupra celor din jur. „Se întoarce la el în cămăruţă şi încearcă să doarmă, dar nu poate. Se ridică în fund şi stă aşa, rezemat de perete. În palme strânge coperţile lucioase. Degetele subţiri dezmiardă chipul unui tânăr frumos, singurul lui prieten în întunericul ce-l înconjoară”.

Prietenul Moroiului din Neverland este Dorian şi cred că Moroiu’ este genul acela rar de persoană care poate iubi necondiţionat, care poate iubi pe cineva nu doar pentru ce e frumos, ci şi pentru ce e urât, poate chiar monstruos, în acea persoană. Pentru el, prietenia, iubirea, sunt mai presus de orice concept. Şi unde se termină prietenia şi începe iubirea? vă întreb. Moroiu’ este un bărbat lipsit de afecţiune, de iubire, de tot ce e omenesc, şi, într-un fel, relaţia lui cu Dorian chiar există, mai mult, reprezintă cumva salvarea lui în faţa nebuniei – “Îşi întinde mâinile spre tavan şi începe să zgârme cu unghiile, pământul îi umple gura, se îneacă şi tuşeşte, ochii îi sunt acoperiţi de ţărână şi scormoneşte ca un şoarece până ce vede lumina din nou. Într-un final se înalţă din genune şi priveşte în jur. Se apleacă şi culege obiectul ce-l lăsase să cadă înainte să coboare acolo. Îi mângâie coperţile o clipă, apoi o deschide şi citeşte din ea câteva rânduri. O închide din nou şi se uită în ochii tânărului de pe copertă. Apoi strânge cartea la piept şi se duce înapoi acasă”.

Îi văd într-o cârciumă dintr-un cartier mizer, o bombă năpădită de scursuri, fiecare singur la masă, cu o carafă de vin în faţă. Înalt, slab, ras în cap, cu aspect de puşcăriaş, Moroiu’ se pierde cu uşurinţă în marea de ticăloşi, dar un chip angelic ca al lui Dorian atrage pe dată atenţia celor din jur, mai ales într-un loc ca acela. Târziu în noapte, frumosul tânăr îşi plăteşte consumaţia şi iese din cârciumă, fără să-i ia în seamă pe cei doi bărbaţi care îl urmează. După câteva minute, urmăritorii îl încolţesc şi sunt pe cale să-i facă felul pentru câţiva bănuţi, când, din noapte, Moroiu’, mai curând umbră decât om în carne şi oase, îl salvează. Tâlharii fug, lăsându-l pe Dorian în urmă, doborât la pământ, buimac, cu o tăietură de cuţit pe frumosul său obraz. Moroiu’ îl ajută să se ridice şi vrea să plece, dar Dorian, speriat, şi poate intrigat de aspectul salvatorului său, îl roagă să îl escorteze acasă. Ajunşi în apartamentul lui Dorian, o cameră mai curând modestă, de la mansarda unei clădiri vechi, cei doi stau de vorbă toată noaptea, fapt cu totul ieşit din comun pentru Moroi’, neobişnuit să vorbească prea mult sau, mai ales, să fie ascultat de altcineva. Îşi povestesc vieţile şi îşi împletesc limbile, un tânăr cu trăsături angelice şi suflet de diavol şi altul cu chip de strigoi şi inimă de copil. Din seara aceea, Moroiul se mută în apartamentul lui Dorian, iar Dorian în sufletul Moroiului.

Moroiu’ are nevoie de un prieten şi devotamentul lui este fără egal. Are, de asemenea, nevoie de cineva căruia să-i ofere iubirea lui, fără să aştepte ceva în schimb, iar Dorian este făcut pentru acest gen de iubire. Văd relaţia lor ca pe una în care Moroiu’ oferă tot şi Dorian ia tot. Şi tot aşa la nesfârşit, pentru că, aşa cum văd eu lucrurile, fiecare dintre ei este perfect în propriul rol.

Doina Jela

Reparație târzie

Înainte de a desluși, ca-n vis, șuieratul apropiat al trenului, sau poate chiar în aceeași secundă, auzi din spate o voce bărbătească, deosebit de plăcută, amintindu-i, ca de la mare distanță, de vocea lui Alexei, și totuși șoptită: „N-am să vă las să faceți ceea ce v-ați propus. Aveți o viață înainte și un băiețel de crescut”. O prinse de încheietura subțire a mâinii și o trase pe marginea terasamentului, de unde, cu un gest deloc necuviincios, ca la polcă, o ridică strângând-o ușor de talie, depunând-o pe peron. „Iar acum vom urca exact în trenul acesta”, continuase, cu o fermitate blândă bărbatul, pe care acum, în lumina slabă a felinarului cu gaz, îl putea vedea, constatând că nu semăna cu Alexei, fără să fie deloc dezagreabil la privit. „Care merge unde?”, întrebase, cu tonul ei între răsfăț și neliniște, dându-și abia acum seama că n-o interesase câtuși de puțin direcția în care mergea trenul pe care ea însăși îl alesese. „La Constanța, în România. Tolstoi știa locul. Seamănă cu Odessa și Sevastopol. Veți locui un timp acolo. Nu vă va supăra nimeni, iar eu voi avea grijă să nu vă lipsească nimic”. „Dar sunt o femeie cu nervii la pământ”, ripostase, cu același ton ambiguu, de data asta între amuzament și alint. „N-are importanță. Femeile cu nervii la pământ sunt mult mai interesante decât celelalte, care se îngrașă de la 25 de ani și nu mai știu decât să brodeze, să joace canastă și să bârfească. Iar eu oricum vă iubesc de când aveam paisprezece ani”. Spusese asta cu naturalețe, autoironie, fără nicio înflăcărare și totuși cu o uimitoare căldură. Nu puteai pur și simplu să nu i te încredințezi.

Mai departe, tot ce s-a întâmplat a fost aranjamentul meu, Doina Jela. I-am trimis prin Fan Courrier un i-Phone de ultimă generație (câștigat prin acumulare de puncte la Orange) lui Alexei Vronski, înnebunit de durere. Am pus în pachet un bilet de avion Sankt-Petersburg – Mihail Kogălniceanu. I-am strecurat în borseta i-Phone-ului numărul lui Vlad Cernescu. Și acum aștept împreună cu el, cu încredere, happy-endul pe care în deznădejde l-am așteptat amândoi, o viață întreagă, sperând zadarnic, la fiecare lectură, că de data asta se va întâmpla.

Maria Manolescu

Maria Hristescu şi Sylvia

Întâlnirea Mariei Hristescu, mama turetistă a sinucigaşului tânăr scriitor neînţeles Cristi Hristescu („Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”, Cartea Românească, 2010) cu Sylvia din „Capra, sau cine e Sylvia”, piesa lui Edward Albee, a fost aşa: Maria, văduvă, supraponderală, vânzătoare într-o florărie şi mamă a unui tânăr scriitor controversat, tulburată fiind de impactul negativ pe care scrierile fiului ei îl au asupra naţiunii, în loc să apară la televizor şi să se dezică de Cristi, cum face în roman, decide să plece câteva zile la ţară, la o fostă colegă. Aici, într-o grădină liniştită, adoarme la umbra unui nuc, în timp ce citeşte pentru a şasea oară blestematele cuvinte ale fiului ei. Când se trezeşte, o găseşte pe Sylvia – o graţioasă capră, cu cei mai blânzi şi mai pătrunzători ochi de capră posibili – rumegând conştiincioasă paginile lui Cristi. În ochii Sylviei, Maria Hristescu vede compasiune. Vede căldură. Vede un suflet speriat şi simplu ca al ei. Maria Hristescu adulmecă mirosul cald de lapte, nările îi freamătă, şi simte trezindu-se în ea ceva ce nu mai simţise de zeci de ani: dorinţa. Maria Hristescu se ridică şi trage hârtiile din gura Sylviei, iar mâna ei atinge interiorul cald şi umed al gurii caprei. Atingerea reverberează până-n pântecele ei uitat. Dându-şi seama că Sylvia se află ilegal în grădina prietenei, Maria Hristescu se ridică şi, cu toată forţa prea multelor ei kilograme, apucă capra cu ambele braţe de fund şi începe să o împingă spre gard. Sylvia se zbate, şi piciorul ei drept nimereşte mereu între picioarele Mariei, care simte din ce în ce mai multă plăcere, atât de multă încât, atunci când ajunge la gard, o reţine pe Sylvia cu câteva minute mai mult decât ar fi fost cazul, ca să termine ceva ce uitase şi cum se începe. A doua zi, Maria Hristescu cumpără capra de la vecinul proprietar, îl plăteşte pe acesta să o sacrifice şi plânge în hohote tot drumul spre casă, unde face o friptură demenţială de capră, cumpără un vin bun, îl pofteşte pe Cristi la masă şi îi spune că ea a făcut multe sacrificii pentru el. Şi că e dispusă să mai facă oricâte e nevoie. Că poate că înţelege şi ea unele decadenţe din cele scrise de el. Şi că nu-i pasă ce crede lumea despre el, atâta timp cât el se simte bine făcând ceea ce face. Ceea ce iubeşte. Cristi se opreşte uimit din mestecatul aţoasei fripturi. Ochii lui îşi pierd deodată îndârjirea şi devin, pentru o clipă, blânzi şi pătrunzători, plini de compasiune, trădând un suflet simplu şi speriat ca al mamei lui.

Veronica D. Niculescu

Doinel îndrăgostit

„Ah, și ea stătea acolo întinsă, cu fața atât de albă spre cer și cu buzele albe și cu palmele albe în sus, cu cochilia ivorie în stânga, cu pieptul împungând ușor în aburul zilei, și părea să viseze, și există atâtea vise frumoase, fără cufăr și fără vitrină, fără scenă și fără pereți și întuneric, scăldate toate-ntr-o lumină ca asta. Și cum trudeam eu așa despletindu-i cu grijă părul din flori, un soare glumeț mă cam gâdila pe la ceafă și de jur împrejur se auzea cum înmuguresc fragii, cu un icnet infim, prin tot luminișul.”

Așa se termină Hibernalia, acesta-i ariciul Doinel.

De aici încolo, ni l-am putea imagina plecând, dar nu va fi o plecare plecare, poate că va lipăi o vreme printre stejari, pe un drum doar al lui, paralel cu drumul bătut de pașii oamenilor, până când va ajunge aproape de alt luminiș, de altă carte, va fi deja primăvară adevărată, iar acolo, stând ascuns după o buturugă în formă de cal, o va vedea. Ea! „Cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea?” Șșș… Mut, uluit, neclintit, Doinel o privește. O recunoaște. O știe din carte. Dar noi, plutind ca un abur deasupra, nu vom dezvălui cine este. Doinel e sfios. Doinel e discret. Vor trăi fericiți până la adânci. Nu bătrâneți. Nici timp și nici ceasuri. Vor avea o scorbură plină cu mere, vor asculta Satie și Takashi Yoshimatsu la iPod, el cu o cască în urechea dreaptă, ea cu o cască în urechea stângă. Stând în fund, sprijiniți de un trunchi, se vor ține de mână, mâna lui stângă, mâna ei dreaptă. Când vor râde, vor grohăi ușurel, scoțând la iveală limbi roz și buclate. Poate vor avea și copii. Dar mai degrabă nu. Și oricând vor dori, se vor cuibări spate-n spate, amețiți de atâta… Vor visa melci, cochilii, brândușe, ciuperci și o mână de om care le scrie povestea: A fost odată ca niciodată, pe un pod, nici în cartea lui, dar nici în a ei…

Cătălin Pavel

Ideea de a pune într-o relație amoroasă două personaje din cărți diferite, în loc să mă facă sentimental, m-a făcut să mă gîndesc la o bătaie ipotetică gen Alien contra Predator… Dar pentru că e o anchetă de Dragobete, am ales din ultimul meu roman, Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015) personajul V. (nu-i dau numele, că nu merită), căruia îi dau ca parteneră fictivă un personaj feminin celebru al literaturii române, cu rugămintea, desigur, să nu fiu acuzat de hybris. E vorba, ați ghicit, de Pîlnia, din „romanul în patru părți” Pîlnia și Stamate al lui Urmuz. V. al meu a luat-o în căsătorie pentru că i-a înțeles greșit numele cînd Pîlnia s-a prezentat, și a crezut că se trage din vechea aristocrație romană. Faptul că această Portia (sau Lesbia, sau Cynthia) se vedea cu ochiul liber că era chiar o pîlnie nu i-a dat de gîndit. Trebuie de altfel spus din capul locului că V. nu s-a putut ridica, în mintea Pîlniei, la înălțimea lui Stamate. În primul rînd, acela știa s-o folosească pentru a-și satisface „şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei”. V., obtuz, voia pîlnie cu liber-arbitru. O bătea pe ea la cap să aleagă. Stamate, cînd era cu chef, o ungea cu tinctură de iod; V. al meu, banal, o scotea la restaurant și la întoarcere o lua în brațe și se bîlbîia de emoție. În fine, Stamate era street-smart și știa (de la Urmuz), după ce se certau ca chiorii, să se despartă elegant de ea cu un gest neînsemnat care face cît o mie de cuvinte, de femeia îl iubea mai tare în clipa în care-o părăsea, anume îi dădea în grabă o vopsea. Or V., din contră, transforma totul într-un circ insuportabil, încercînd să discute calm problema, să vadă cam cum s-ar putea rezolva… Or chestia asta – să rezolvi problema – era complet demodată. Nu e de mirare că Pîlnia trebuia apoi să butoneze ore-ntregi la telefon, cu un zîmbet vag pe fața albăstrită, schimbînd mesaje cu un tip de la acceleratorul de hadroni, care o înțelegea mai bine și îi zicea că ea accelerează hadronii ca nimeni alta, în fine, chestii pe care V. era prea bou să i le spună. Acest individ, V., care ajunsese în 45 cu armata română până în Cehoslovacia, își pierduse complet capacitatea să mai identifice inamicul, adică Pîlnia, iar Pîlnia suferea, pentru că deci era ignorată. Orice să fii, numai ignorată nu. Degeaba îi mai propunea V. s-o ducă la pădurea lui de tei albi, de lîngă o carieră de diatomită din Dobrogea, sau la Kroměříž. Pentru Pîlnia, toate astea sunau fals, distorsionat, așa ca venind printr-un burlan, printr-un cornet acustic sau ceva asemănător, îmi scapă cuvîntul…

Titus Radu

Mariam (Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini) și Andrei (Emigration blues – Titus Radu)

Seara plecam din livada de mandarini să ne scăldăm în mare și să ne uităm spre locul unde apa și cerul sunt totuna. De acolo venea câteodată și Ana, dar numai în duminicile când ieșea cu noi la plajă. În timpul săptămânii, eram doar eu cu Sergiu, el se bucura că găsise un loc mai retras, un mic golf, și îmi spunea, Andrei, să știi că locul ăsta e al nostru, iar eu râdeam, fiindcă știam că, în afară de două valize, nu aveam niciunul nimic pe lume. Ne era bine să credem că golfulețul ăla era al nostru, iar când Mariam a început să apară din ce în ce mai des pe acolo, ne-am întrebat cine era de tot dădea târcoale, de ce nu se ducea pe plaja cea mare, unde mergea toată lumea, și de ce mereu poartă hainele alea până în pământ. Se plimba pe plaja păzită de palmierii care își lungeau umbrele pe nisip, lipsite de pălăria bătrânului Nando, apoi trecea peste stânci și ajungea cu greu în golful nostru. Într-o duminică, i-am făcut cu mâna. Noi ne hârjoneam toți trei în apă, ea s-a oprit pe una dintre pietre și vântul m-a lăsat să-i văd genunchii. Mariam trăgea de haine, însă de plecat, tot nu pleca de acolo, se lupta cu privirile noastre și cu vântul. M-am simțit dator să ies din apă. Eu eram dezbrăcat, ea era îmbrăcată și dârză. Mă cheamă Mariam și sunt din Afganistan. I-am răspuns că mă cheamă Andrei și sunt din România, apoi am simțit nevoia să mă îmbrac. M-am așezat lângă ea pe stâncă. Prea multe nu am vorbit, pe la o vreme a ieșit și Sergiu din mare. Andrei, eu cu Ana mergem să luăm ceva de băut și, în timp ce-mi vorbea, i-a făcut cu mâna lui Mariam. Bine, i-am răspuns. Am stat acolo cu Mariam care s-a destins și mi-a povestit că a fugit din Afganistan și are pe lumea asta doar două valize și câțiva ani de pribegie. Eu am râs și i-am spus că mai are și golful nostru, un loc pe care ar putea să-l aibă oricine, oricând, numai să știe să-l ia. Mariam m-a privit cu toată răbdarea ochilor ei negri și a zis că felul în care am vorbit îi amintește de tatăl ei, Jalil, care încerca să o mintă în cele mai frumoase moduri. Apoi a tăcut. S-au întors Sergiu cu Ana, iar Mariam s-a ridicat, ne-a spus că se bucură că ne-a întâlnit și a plecat.

Toată vara ne-a privit de pe înaltul stâncilor, înfășurată în hainele ei lungi. Deja ne obișnuiserăm cu ea. Din când în când, ne vorbeam, ne spunea că era bine. Iar într-o zi i-am găsit hainele pe nisip. Ea era în mare, înota lângă țărm. M-am apropriat. Apa era mică, dar Mariam își adunase genunchii și i se vedea numai capul. Se învelise cu marea. De acolo vii tu?, am întrebat-o și am arătat către capătul mării. Ea s-a uitat atentă și mi-a spus că da, cred că de acolo. Bine ai venit în golful nostru, i-am zâmbit. Mariam s-a ridicat în picioare: îți place costumul meu de baie?, a râs copilărește și s-a ascuns iute în apă. Apoi am înotat mult și, când și-a făcut curaj să iasă din valuri, și-a pus repede pe ea hainele, mi-a spus că trebuie să plece și s-a întors către mine. Mâine mai vii în golful nostru?

Paul Țanicui

Rața purpurie

– Puchinosule! M-a făcut puchinos fata aia…

Cât Holden lansează această remarcă, Mauro se chinuie să desfacă punga cu… seminţe. La naiba! Greşise punga! O luase pe cea pentru porumbei în locul resturilor de pâine pentru raţe. Prea târziu să mai…

– Ai luat nenorocita de pungă pentru porumbei, Mauro Leone!

Da, aşa făcuse.

– Care fată?
– Sunny.

Aleseseră o bancă în apropierea unui platan care avea peste 100 de ani. Căldura de peste zi dădea să se retragă în frunzele lui, dar tot se mai simţea ceva din frenezia zilei. Central Park are această calitate de a conserva, în doze mici, al naibii de consistente, însă, agitaţia oraşului. Un fel de parc oglindă. Păcătoasă oglindă.

– De ce?
– De ce, ce?
– De ce să te facă puchinos?
– A încercat să mă tragă în piept. Liftierul ăla de două parale mă pusese la curent cu preţurile şi tipa a vrut să mă facă…
– Ai sunat o prostituată?
– Hei! Unde eşti? N-ai auzit de faza cu liftieru’? Tocma’-ţi zisei! M-am întors din barul ăla nenorocit unde cântă Ernie snobul, în Village. Aş mai fi stat, abia ce făcusem rost de o împuţită de masă, dar am dat de Lillian Simmons şi nimeni nu vrea să se vadă cu Lillian Simmons, în afară de frate-miu, desigur. M-am întors pe jos 40 de blocuri, poţi să crezi?!
– De ce?
– De ce, ce?
– De ce n-ai luat un taxi?
– Eram… Sunt sătul de taxiuri. Nu mai vreau să am de-a face cu taximetrişti nebuni. Ştiai că toţi sunt nebuni? Îi angajează doar pe cei cu un grad de nebunie suficient să bage clienţii în sperieţi!… Şi pentru că eram deprimat. Al dracului de deprimat!
– OK.

Mauro face totuşi o încercare, dacă totuşi le plac seminţele? La primul pumn aruncat nu reacţionează nici o raţă. La al doilea, două se arată interesate. Una mai mare şi una mai mică. Cea mare are pene maronii cu irizaţii ca de purpură, cea mică (progenitura ei?), e verde închis. Vin până aproape de buza bălţii, dar vin degeaba, căci seminţele s-au răspândit pe luciul apei, iar ele nu înţeleg ce şi cum. La al treilea val de boabe, mama raţă măcăne furioasă, îşi ia copila şi se cară în mijlocul lacului, de unde au venit. Holden nu pare să bage de seamă toate astea. E adâncit în propriile lui gânduri cu seminţe.

– M-am gândit s-o sun pe Jenny. Și chiar am s-o fac! Dracu’ să mă ia, dacă n-am s-o fac!
– Jane Gallagher? Nu spuneai că maică-sa cu maică-ta sunt… Are să-i spună că ești în oraș!
– Mă doare fix în cot! Mă doare fix în cot şi de împuţita de şcoală şi de ce crede maică-sa… şi ai mei la un loc. – – Mai devreme sau mai târziu tot au să afle că m-au dat afară!
– N-ai vrea să te linişteşti… un pic?
– Sunt foarte liniştit! Sunt al dracului de liniştit!
– Se poate vedea asta.
– Hei! Nu face şi tu pe deşteptu’!
– Eşti prietenul meu, Holden. Şi te înţeleg. Dar te agiţi prea mult.
– Tu vorbeşti? Cu sacii tăi de cafea cu tot? Cu împuţitu’ ăla de popă care vă exploatează ca pe sclavi?!
– Ştiu.
– Săptămâna trecută erai rupt de spate! Cine te-a adus în cârcă de pe strada 90 până aici?
– Tu. Tu m-ai adus.
– Ei? Şi atunci de ce nu-i umflaţi de pumni capul ăla împuţit? De ce nu-l daţi pe mâna poliţiei?
– Părintele Gal nu e…
– Părintele Gal e un nenorocit de mafiot! Asta e!

Mauro nu mai spune nimic. Prietenul lui îşi aprinde o ţigară. Primele fumuri trase în piept par să-i mai calmeze furia. Parcă abia cum vede parcul, lacul şi ce mai e în jur.

– Şi totuşi, unde naiba se duc raţele astea iarna?
– Nu ştiu. Poate au un adăpost, undeva.
– Crezi?
– Sincer, nu ştiu. Şi eu m-am întrebat când am venit prima oară aici.
– Sigur au un adăpost.

Holden stinge ţigara cu tocul ghetei. Răsuceşte tocul în nisip de mai multe ori.

– Ar trebui s-o iau din loc, Holden. Peste o juma’ de oră închid porţile la internat.
– Ştiu.

Se ridică amândoi în acelaşi timp şi-o iau către stânci, spre cea mai apropiată ieşire. Raţa purpurie pare să-i fi urmărit în tot acest timp de la distanţă, căci odată cu plecarea lor începe să măcăne. De data asta, victorioasă.

(Mauro Leone din Quimera de Paul Țanicui și Holden din De veghe în lanul de secară, J.D. Salinger)

Mihail Vakulovski

Am sute de personaje în „Tovarăşi de cameră”, dar primul care mi-a venit în minte după ce-am citit interesanta dvs. întrebare e Adelainna din prima parte a trilogiei.

Nu ştiu dacă pot cita prea mult din rockman în revista voastră, – ca să-şi dea seama şi cei care n-au citit cartea cum e personajul –, dar încerc să opresc fragmentul înainte de… acţiune: „Adelainna e filoloaga nomber one din ţara asta. Se spune că e COOLegă de facultate cu toţi filologii încă în viaţă. În realitate, ADELAINNA SĂ NE JUDECE a fost colegă doar cu cîteva (zeci?) (de) generaţii de filologi. Oricum, toţi filologii pe care-i cunosc, mai în vîrstă şi mai tineri, i-au fost colegi. Nu mai ţin minte cînd am văzut-o prima dată, poate atunci cînd a intrat peste mine la baie („Spală-te liniştit, ce, crezi că n-am mai văzut o pulă?”), sau cînd îl trăgea pe fiu-so de puţă, „ca să-ţi crească puţulica de-un metru şi să le fuţi pe toate-toate fiiculiţele de baştani”, sau cînd se pişa cu uşa deschisă în WC-ul cu „B” şi cu o pălărie desenată pe uşă, nu mai ştiu. Oricum, am auzit de ea mult înainte de-a o vedea şi recunoaşte din prima, încă pe cînd eram abiturient, cred că în prima zi de cămin”.

Hai că oricum n-am avut cum să mă cenzurez, fiind vorba de Alelainna, aşa că mai bag un citat, exact de unde am rămas: „Era vară, dar ploua îngrozitor, am ieşit la fereastră, unde s-a adunat repede mai multă lume. Un gruzin care a venit să susţină examenele la limba rusă numai ca să locuiască măcar un an la Chişinău povestea cum l-a tăiat pe unu’ la spital.

– M-a înjurat de mamă, aşa ceva nu mi s-a întîmplat în viaţa mea, cum şi-a putut permite aşa ceva? Nu-mi pot da seama la ce s-a gîndit, să mă înjure pe mine de mama mea pe care nici n-o cunoaşte?
– Şi?
– Ce şi? Am scos chinjalul şi l-am tăiat. Zarezal, blea. Suku.
-?… Ha?…
– Păi nu? Eram în părculeţ, ştiţi cum e spitalul de boli infecţioase, e cu părculeţ, frumos, mă plimbam, mi-a cerut o ţigară, i-am zis că nu fumez şi s-a luat de mine, am mers mai departe, hui s nim, dar cînd a zis de mama am scos chinjalul din bocanc şi i l-am băgat în gît, aşa că n-a mai scos nici un sunet, l-am răsucit, a făcut hîc, apoi l-am tîrît sub o tufă şi l-am tăiat bucăţele. L-am îngropat prin parc, iar buzele le-am dat la cîinele de la bucătărie, Şaric. S-o înjure pe mama, auzi.
– Kotă, – îi lămurea un băiat mai mare –, nu te supăra, băi, dar la noi să te înjure de mamă nu înseamnă că zice ceva rău de mama ta, ci pur şi simplu aşa e înjurătura, nu ştii, ca la ruşi, materitsia, ce dracu, Kotă…
– Lexic emoţional, – am precizat eu.
– Da-da, emoţional, – s-a enervat gruzinul. – Băi, voi nu sînteţi ruşi, iobana v rot, voi sînteţi fraţii noştri moldoveni şi noi, gruzinii, ţinem la voi ca la fraţi, nu ca ruşii, blea. Iată ce Moldovă însorită am nimerit. Solnecinaia Moldavia – solnecinaia Moldavia. Dar îmi place şi aşa, e tare frumos la voi. Şi proşmandovşi – to cito nado, aseară mi-a supt-o una pînă am adormit. Cînd m-am trezit tot mi-o sugea. A, salut, Adelainna, kak dela?

Adelainna nici nu l-a luat în seamă, a intrat în WC-ul băieţilor, fără să tragă uşa după ea.

– Tu erai aseară la ea? Am bătut, am bătut, dar n-a mai deschis. Alaltăseară am fost cu colegii de cameră şi i-am tras-o toată noaptea. Unu’ legăna copilul, altul i-o da în gură, altul o futea în cur, altul făcea sex normal, cum se spune. Urla de parcă era apucată, ne temeam să nu trezească copilul, dar n-avea treabă, o fi obişnuit, cînd mi-a venit rîndul să-l leagăn chiar zîmbea, poate de la muzică, nu ştiu. Are numai muzică patriotică, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Gheorghe Ţopa şi din astea. Eu îl legănam, iar ea m-a tras şi a început să-mi lingă pula, asta da femeie.
– Asta da moldovancă. Solnecinaia.
– Vezi, băi, Kotă, că scot imediat ţeapa, nu vorbi urît de femeile noastre.
– A, nu, din contra, din contra, am văzut că avea în raft şi Kant, şi Freud, şi de Sade, şi Lenin, serios.
– N-avea „Voinicul în piele de şagri”?

Într-o zi a venit la noi să vadă ştirile, unde vor arăta, zice ea, momente de la înmormîntarea amantului ei, băiatul ucis zilele trecute la „secţia paşapoarte străine”.

– Iubitul meu, liubovnicu’ meu. Uite-o şi pe femei-sa, ce mă bucur.
– Ce te bucuri, Adelainna?
– Mă bucur că acum o să vadă şi ea cum e să fii curvă.

Jucam fotbal la pompieri, peste zidul Cimitirului Armenesc, unde parcă era miting. Discursuri patriotarde, bocete, poezioare, cîntecele naţionaliste, lume – multă, multă lume. Trece Adelainna:

– Ce faceţi, băi, vă doare-n cur de naţiune, transpiraţi fără ruşine, futalăilor?
– Ce se-ntîmplă, Adelainna, în cimitir?
– Ei ce se întîmplă, chef, îi îngroapă pe Ion şi Doina.
– Ăi da?
– Băi, voi habar n-aveţi că trăiţi nişte vremuri istorice! Ei bat mingea, iar peste perete se scrie istoria. Să-l fi văzut pe profu de teoria literaturii, ce penibil, vorbea Grişca Vieru şi el a năvălit peste el, au început o discuţie despre infidelitatea celor doi, că cică Doina îl traducea pe Ion, da’ Ion era foarte ocupat cu temele sacre – tricolor, unire, Eminescu, Vieru, grafie latină şi că nu observa ce se întîmplă în casa lui. Vă daţi seama, băi, ce profi inteligenţi aveţi? Ei bat mingea, mai bine v-aţi duce la fufe, băi, o să aveţi plăcere mai mare, iar rezultatul va fi acelaşi – transpiraţie!”

Ei, pe Adelainna mea aş combina-o cu orice personaj (principal, secundar sau episodic) al altui scriitor şi ar ieşi ceva de urmărit, ceva interesant, cinematografic, de acţiune, tare. Imaginaţi-vă cum ar fi o relaţie dintre Adelainna şi Tender Branson din „Supravieţuitor-ul” lui Chuck Palahniuk… sau cu Parker-Morris Building din „Fight Club”? Cu Michel din „Platforma” lui Michel Houellebecq sau cu tatăl lui Michel sau chiar cu Michel Houellebecq? Cu Lev Nicolaevici Mîşkin din „Idiotul” lui Dostoievski sau cu orice personaj din Sorokin? Cu Laur-ul lui Vodolazkin sau cu J al lui Kenzaburo Oe? Cu Egor Taşevski al lui Zahar Prilepin sau/ori şi cu personajul principal din „Sorgul roşu” de Mo Yan? Apropo, în „Tovarăşi de cameră” apar şi nişte personaje ale altor scriitori, dar se pare că încă nu s-a prins nimeni…

 

Sursă imagine principală