Săptămâna trecută puneam cam la cap o listuță cu 10 personaje feminine faine din literatura română contemporană, o enumerare care, desigur, reflectă gustul personal și, din nefericire, exclude multe alte personaje feminine frumoase din cărțile de pe meleagurile noastre. Atunci m-am întrebat (nu pentru prima dată, recunosc) ce personaje feminine au captat atenția scriitoriilor români, de-a lungul și de-a latul lecturilor lor. Fiind încă luna martie, săptămâni dedicate preponderent femeii, mi s-a părut că acesta ar fi momentul oportun pentru o anchetă despre personajele feminine memorabile din cărți.
Întrebarea pe care le-am adresat-o a fost: „Care sunt cele mai memorabile personaje feminine din cărți, din punctul dumneavoastră de vedere, și de ce?”. Zece scriitori români au dat curs invitației la această anchetă: Ruxandra Cesereanu, Iulian Tănase, Mariana Codruț, T. O. Bobe, Adina Popescu, Domnica Drumea, Adrian Alui Gheorghe, Anca Vieru, Denisa Duran și Cristina Ispas. Iar textele acestora de mai jos sunt, cu siguranță, de neratat pentru orice cititor împătimit.
Ruxandra Cesereanu
Credit foto: Catalina Flaminzeanu
Margarita (Nikolaevna) din romanul Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov este o femeie frumoasă, inteligentă, bogată, iubită şi, totuşi, nefericită. Ceva în ea mocneşte: femeia aceasta seamănă cu o vrăjitoare, cu uitătura puţin crucişă, precizează Bulgakov. E o făptură care are nevoie de altceva decât deja posedă, fiindcă e o malinconică.
Presimţind o schimbare, femeia-vrăjitoare (deşi nevrăjitoare încă) află de faimosul spectacol de magie neagră din Moscova, străbate Arbatul cu autobuzul şi se opreşte pe o bancă lângă zidul Kremlinului. Este abordată de unul din diavolii hâtri din roman – Azazello (piticot, roşu ca focul, clonţos, dar în costum scrobit, cu pantofi de lac şi melon, ca un peţitor, căci el este peţitorul, pentru bal, al lui Satana!). La început, femeia îl antipatizează pe Azazello, închipuindu-şi că acesta este membru al poliţiei secrete, apoi îl bănuieşte a fi codoş de stradă. Greu ţi-e cu femeile! exclamă Azazello, plângându-se că a fost desemnat mesager într-o chestiune în care ar fi fost mai priceput un alt diavol simpatic din roman, Behemoth.
Mă bag într-o istorie stranie, recunoaşte Margarita, primind alifia vrăjitorească pentru zbor de la Azazello şi ascultând cu atenţie indicaţiile de rigoare; ezită, apoi se decide emoţional: Pier din cauza dragostei! admite ea, temându-se de ruşine şi pierzanie, dar apoi, din nou, se hotărăște în absolut: sunt gata să mă duc şi la dracu-n praznic!
Ce face Margarita mai departe? Va fi regina Balului Satanei (după un zbor fabulos deasupra Moscovei), îl va salva pe Maestru (iubitul ei), va reveni cu acesta la și în realitate și va muri alături de el, mântuindu-se de fapt.
Elena Sergheevna Bulgakov
Margarita (Nikolaevna) e personajul meu feminin predilect mai întâi din pricina poveștii de mai sus. Apoi pentru că modelul acestui personaj a fost cea de-a treia soție a lui Mihail Bulgakov, Elena Sergheevna. Bulgakov o cunoaşte pe Elena Sergheevna (cea de-a treia soţie a sa), în 1929: este vorba despre un coup de foudre de ambele părţi. În 1932, Elena îi devine nu doar soţie şi muză, ci şi cel mai de nădejde prieten, fan ori secretar particular. Elena îl va asista de facto, pe Bulgakov, asumându-şi stimularea talentului acestui scriitor excentric, pe care îl intuieşte a fi genial. Relaţia dintre cei doi maturi este nuanţată şi intensă, secondată mereu de şagă şi umor, printr-o orchestraţie ludic-histrionică. Elena este tachinată drăgăstos printr-o varietate de porecle şi diminutive de răsfăţ, cei doi iubiţi-soţi manifestând un adevărat apetit buf. Bulgakov o numește Mîsea, Ku, Kupa, Madam, Liusenka, Liusi, Liu, Kupik, Dundik, Dorolin, Kukva, Kukocika Definiţia şi portretul Elenei în viaţa lui Mihail Afanasievici este concentrată în exclamaţia cu care începe o scrisoare din 1938 (anul din care sunt păstrate cele mai multe schimburi de mesaje între cei doi): „Elena, prietena mea, forţa şi vigoarea inimii mele slăbite!”
(Cea mai recentă carte publicată: California (pe Someș), Editura Charmides, 2014)
Iulian Tănase
Credit foto: Mircea Struțeanu
Există multe personaje feminine care mi s-au încrustat adînc în pliurile memoriei afective, despre unele dintre ele am și scris în Iubitafizica. Și nu doar că am scris, dar le-am mai și transformat în iubite imaginare. N-aș vrea să caut acum motivele pentru care Alejandra lui Sábato, Creola lui y Gasset, Lolita lui Nabokov, Lucrecia lui Llosa, Maga lui Cortázar, Zenobia lui Naum sau Sophie a lui Styron m-au impresionat atît de mult atunci cînd le-am întîlnit prima oară, aș prefera să povestesc o întîmplare reală de acum mai bine de zece ani, pentru care e obligatoriu să deschid un nou paragraf.
Mă aflam la Comana împreună cu Lygia Naum, cerul era întunecat, se simțea în aer apropierea furtunii. Nu eram într-o dispoziție sufletească prea grozavă, ceva mă neliniștea. Lygia avusese ceva de rezolvat la Comana și am dus-o eu cu mașina, mergeam des la Comana în acea vreme, Gellu Naum nu mai era, însă Lygia avea grijă ca poezia din jurul lor să rămînă în perfectă stare de funcționare. Înainte de a ne întoarce, în aceeași zi, la București, Lygia mi-a spus că ar vrea să treacă pe la niște prieteni, iar eu, în calitate de prieten, admirator și șofer al ei, am însoțit-o. Cerul arăta din ce în ce mai rău, mașina pe care o conduceam nu era a mea, era una de împrumut, nu știam cum se pornesc ștergătoarele de parbriz de care mă gîndeam că aș fi avut totuși nevoie dacă s-ar fi pornit ploaia, bine măcar că știam unde se află volanul, pedalele și schimbătorul de viteze. Starea interioară mi s-a schimbat din rău în și mai rău în clipa în care i-am văzut pe prietenii Lygiei: doi oameni în vîrstă, un el și o ea, care se mișcau prin casă ca două păpuși dezarticulate. Acest spectacol al bolii și-al bătrîneții m-a întristat foarte tare. Din cînd în cînd mai aruncam o privire pe fereastră. Deși era miezul zilei, cerul devenise negru și se pregătea să dea în clocot. Am părăsit casa prietenilor Lygiei cu o presimțire rea. Ne îndreptam spre Adunații Copăceni, ca să ieșim la șosea, cînd, pe la Grădiștea, a început să plouă. După secunde bune în care am butonat bordul mașinii, am reușit să pornesc ștergătoarele de parbriz. Între timp, furtuna se dezlănțuise cu o forță teribilă. Eram panicat. În dreapta mea, Lygia era liniștită. Am ajuns la șosea, am făcut dreapta spre București și am apăsat pedala de accelerație. După cîteva sute de metri, am frînat. De o parte și de alta a șoselei, o grămadă de copaci culcați la pămînt. I-am spus Lygiei că nu știu ce să fac, dacă să ne oprim sau să înaintăm, erau destule mașini trase pe dreapta, cu avariile pornite. Lygia mi-a simțit teama și panica, mi-a prins mîna dreaptă în mîinile ei și mi-a spus: „Iulian, n-ai de ce să te temi, ești în mașină cu Zenobia!“. Da, cum de nu mă gîndisem!? Eram în mașină împreună cu un personaj fabulos, dintr-o carte minunată, pe care o citisem și o tot recitisem. Și nu mi-a mai fost teamă.
(Cea mai recentă carte publicată: Teoria tăcerii, Editura Herg Benet, 2015)
Mariana Codruț
Credit foto: Viorel Ilișoi
Felicité, papagalul şi sfîntul duh
Sînt multe personaje feminine din literatură care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului. Iată succint, într-o ordine absolut întîmplătoare, doar cîteva de care îmi amintesc acum cînd scriu: Agrambelli (numai numele i-l mai ştiu, nimic altceva!) şi Olguţa; Şeherezada şi Alice cea plină de imaginaţie, dar care, deşi e doar o fetiţă, nu-i de acord ca sentinţa să fie dată înaintea verdictului; Smaranda – bătăioasa mamă a lui Creangă; naratoarele anxioase şi cu tendinţe suicidare create de Plath (Clopotul de sticlă) ori Bachmann (Malina); fetiţa din dramaticul roman autobiografic al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă; multe „eroine” din marea literatura rusă; mama şi bunica naratorului din A la recherche du temps perdu, două doamne autentice; foarte simpatică îmi e… floarea Micului Prinţ, care din mîndrie, vrînd să-şi ascundă lacrimile şi dragostea faţă de băieţel, umblă cu tot felul de tertipuri, el reproşîndu-şi în final, plin de remuşcări, că a judecat-o după vorbele vanitoase şi sucite, nu după fapte. O menţiune aparte merită, în tabloul meu de valori, tragica Antigonă, cea care are curajul să înfrunte legea lui Creon, riscîndu-şi viaţa ca să îngroape după cum cer iubirea şi cutuma trupul fratelui său, abandonat în voia fiarelor şi a păsărilor cerului la porunca tiranului.
Şi iată şi alte cîteva personaje care îmi sînt dragi:
– la vremea cînd şcoala mi le-a scos la iveală, Fefeleaga, Mara şi Vitoria Lipan m-au impresionat. Nu sînt sigură că atunci mi-am pus problema de ce, dar acum, deşi nu le-am mai recitit poveştile de-un car de vreme, cred că am găsit motivul – toate seamănă cu trei femei brave, însă cu inimi calde şi deştepte, din viaţa mea: mama, o soră a ei (nana Iustina) şi mătuşa Maria (cumnata tatei). Dacă aş încerca să le prind într-un desen, el ar arăta cam aşa: o făptură destul de firavă ţinînd pe umeri o casă de ţară, cu grădină şi acareturi cu tot, prin care mişună copii, păsări, animale domestice. Mă rog, din desenul cu nana ar lipsi cu desăvîrşire bărbatul: a fost dat dispărut în cel de-al doilea război mondial, iar ea, care avea la aflarea veştii 26 de ani, un copil mic agăţat de poale şi altul în pîntec, l-a aşteptat pînă la adînci bătrîneţi;
– facultatea n-a reuşit să-mi trezească vreun interes aparte pentru Proust. Sau poate vîrsta a fost cauza, nu mai are importanţă. Cert e că m-am apropiat cu adevărat de marele prozator abia acum cîţiva ani. Dar nu citind studii ori eseuri savante, ci amintirile Célestei Albaret, menajera-confidentă a scriitorului din ultimii săi 8 ani de viaţă. Bunul-simţ şi eleganţa naturală a acestei femei fără carte m-au convins: cînd, ulterior, mi-am făcut rost de opera proustiană şi de tot felul de biografii şi articole, am amînat pentru altă dată lectura biografiei datorate lui George Painter, fiindcă Céleste a contestat adevărul unor lucruri spuse de el despre monsieur Proust!;
– Felicité, personajul lui Flaubert, m-a cucerit definitiv cînd am citit nuvela „Un coeur simple” (o capodoperă). E slujnica devotată şi nobilă care, tîrziu – cînd capătă puţină educaţie religioasă o dată cu progeniturile stăpînilor –, nu poate înţelege cum de oamenii au fost în stare să-l răstignească pe Iisus: doar îi iubea pe copii şi pe cei săraci, vindeca orbii etc.!
Toate aceste femei, inclusiv cele din familia mea, menţionate mai sus, erau capabile de orice sacrificiu, din milă şi iubire. Li se potriveşte cu asupra de măsură epitetul lui Flaubert, „coeur(s) simple(s)”. Prin urmare, chiar dacă au o condiţie socială modestă, la ele nu e vorba de simplitatea din expresia „un om simplu”, care consacră în limba română ideea de om needucat, grosolan, chiar prost, ci de inocenţa, puritatea copiilor, cei neatinşi de calcule şi de cinisme (motiv pentru care şi sînt iubiţi de Iisus – un personaj extraordinar de interesant pentru mine, ca şi Socrate).
*
Îmi trezeşte multă simpatie şi mult respect viaţa spirituală a celor care au de luptat zi de zi cu lipsuri de toate felurile, în timp ce-l caută şi-l găsesc la un mod stîngaci pe Dumnezeu – precum biata Felicité, care ajunge la finalul unei existenţe chinuite să-l cam confunde pe sfîntul duh cu papagalul ei împăiat! Şi mă întreb aşa, ca simplu exerciţiu: dacă uriaşul prozator Tolstoi n-ar fi fost bogat, cum ar fi arătat oare lupta lui, atît de dramatică, pentru desăvîrşirea proprie şi împotriva a tot ce-l separă de Dumnezeu? („Mă lupt cu ispitele mîndriei, orgoliului, iubirii de arginţi, răzbunării; mă lupt cu prejudecăţile dorinţei de putere, statului, teologiei, ştiinţei”, Despre Dumnezeu şi om. Din jurnalul ultimilor ani, Humanitas, 2006, p. 97.)
(Cea mai recentă carte publicată: Areal, antologie de poezie 1982-2007, Editura Paralela 45, 2011)
T. O. Bobe
Credit foto: Mircea Struțeanu
Cu siguranță, personajele memorabile, deci demne de a fi ținute minte, sînt mult mai multe decît cele cîteva pe care am să le extrag eu la întîmplare din memorie:
Maga – pentru că e și vrăjitoare, și vrajă
Doamna T – pentru că e o absență
Julieta – pentru că n-avea încotro
Ada – pentru că e fidelă iubirii pentru același bărbat, nu și bărbatului respectiv
Lolita – pentru că încă de la început e nu doar obsesie, dar și amintire
Madame Bovary – pentru că e mama Annei Kerenina, și ea la fel de memorabilă
Dulcinea del Toboso – pentru că e o închipuire, deci mama ficțiunii
Scarlet O’Hara – pentru că e nărăvașă
Mammy – pentru că Hattie McDaniel
Olga Sergheevna – pentru că iubește un bleg sublim, dar nu mai puțin bleg
Clarissa Dalloway – pentru că viața ei încape într-o singură zi
(Cea mai recentă carte publicată: Bucla, reeditare, Editura Humanitas, 2015)
Adina Popescu
Din arhiva personală a Adinei Popescu
Pe la începutul adolescenței, un timp am vrut să fiu Scarlett O’Hara. Dar pentru că imediat după „Pe aripile vîntului” citisem „Shogun” de James Clavell (cît de amestecate pot fi lecturile, mai ales în această perioadă!), personajul ideal din capul meu era o ciudată combinație între Scarlett și John Blackthorne. Adică un soi de Scarlett care știa karate. Pe Shogun l-am uitat repede, însă Scarlett m-a urmărit mai mulți ani, mai ales din cauza relației ei cu Rhett care se încheiase într-un mod nefericit. Normal că aș fi vrut să se împace! De aceea, am citit pe nerăsuflate „continuarea” telenovelistică scrisă de Alexandra Ripley, în spiritul cărții lui Margaret Mitchell. Și atunci, mi-am dat seama cum se poate distruge un personaj. Cea de-a doua Scarlett nu mai semăna mai deloc cu Scarlett a mea. Devenise dintr-un simbol al rezistenței, al Americii care renaște după Războiul de secesiune, o sclifosită care de-abia aștepta să pice în brațele lui Rhett, ce se transformase brusc în bărbatul inaccesibil.
Mi-au plăcut mereu caracterele feminine puternice din cărți și mai puțin cele delicate, melancolice, cu o fragilă viață interioară. Uneori chiar am fost atrasă de cele malefice, de pildă o prefer oarecum pe Regina mamă Albei ca Zăpada. Personajul meu feminin preferat din „Cei trei mușchetari” a fost Milady de Winter (alături de Athos, ca personaj masculin). Însă de multe ori nici nu mă gîndesc la genul personajelor, ci la relațiile dintre ele, la modul în care sînt plasate în poveste. Totuși, o iubesc în continuare pe Alice (in Wonderland), cu toate întrebările, mirările și deciziile ei și cred că povestea n-ar fi fost aceeași cu un Ben sau John.
(Cea mai recentă carte publicată: Povestiri de pe Calea Moșilor, Editura Casa de Pariuri Literare, 2014)
Domnica Drumea
Credit foto: Cosmin Bumbuț
Îmi vine în minte Marie, iubita clovnului din romanul Opiniile unui clovn al lui Henrich Bőll. Marie îl părăsește pe iubitul ei pentru a se căsători cu un catolic fervent și, astfel, pentru a nu mai fi privită cu reproș de către ceilalți membri pioși ai grupului de catolici. Nu știu dacă e o figură memorabilă, știu doar că m-a emoționat prin câteva gesturi: când își încălzește mâinile la subsuorile iubitului ei, iar mâinile ei seamănă cu niște păsări care se ascund în cuib; când stă gânditoare la fereastră, în camera de hotel, palidă și încercănată, știind că va pleca pentru totdeauna; când, elevă fiind, spală așternuturile cu apă rece, după ce iubitul ei a rămas la ea peste noapte.
Tot prin câteva gesturi mi-a rămas în minte și Jane Gallagher, prietena lui Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară. Îmi amintesc când merg împreună la un film, și ea îl mângâie pe ceafă. Apoi, când joacă o partidă de șah și lacrima lui Jane cade pe un pătrățel, iar Holden o sărută pe obraz.
Cred că, de fapt, ce mă impresionează legat de aceste două personaje feminine e vocea care le conturează, care le construiește – o voce masculină, în fond, o voce slabă și vulnerabilă, dar extrem de convingătoare, de expresivă: clovnul ratat și trist, supărat pe catolicii fățarnici care i-au furat iubita, și puștiul confuz, timid și veșnic nehotărât, căruia în final i se face dor de toată lumea.
(Cea mai recentă carte publicată: Vocea, Editura Charmides, 2014)
Adrian Alui Gheorghe
Voi simplifica oarecum lista posibilă a personajelor feminine „preferate” din literatură şi mă voi referi strict la literatura română, creind un top al celor mai apropiate şi memorabile. Merg pe varianta de răspuns că un om îl explică pe altul, că un personaj le cuprinde şi le explică pe toate celelalte.
Locul 1: Mama, din poezia „O, mamă …” de Mihai Eminescu („O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”)
Locul 2: Îngerul/ femeia din poezia „Atât de fragedă”, de Mihai Eminescu („Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele ieşi.// Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Şi de la creştet pân-în poale/ Pluteşti ca visul de uşor.”)
Locul 3: Tamara din poezia “Elogiu” de Emil Brumaru („De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ Cel greu şi alb ca un nămete,/ Scos de sub rochii pe-ndelete/ Şi tăvălit pe largi divane/ Ca-n basmele aliotmane.// De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ Lin răsfoind şi monoton:/ Baudelaire, Verlaine, Lautreamont,/ Rimbaud, Nouveau, Apollinaire;/ Ei n-au văzut ce tu-mi oferi!// De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău, Tamara,/ În casa noastră de chirpice/ Din balige de pitulice/ Blînd frămîntate-n brume groase/ De-un serafim cu-aripi stufoase.”)
O menţiune specială: Personajul Căprioara din povestirea „Căprioara” de Emil Gârleanu; chiar dacă nu e un personaj feminin după toate regulile admise, talentul şi duioşia autorului transformă orice trăsătură în copleşitoare natură umană („Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lăsă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă, a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uita aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca nişte lujere.”)
* * *
Post scriptum: Dacă admitem şi un personaj feminin din literaturi străine, acolo unde „plaja” este extrem de largă, mă opresc tot la o poezie, e vorba de „Cîntecul căţelei” de Serghei Esenin, în traducerea lui George Lesnea („Spre ziuă, sub căpiţa de secară,/ Pe auriul snopilor plecaţi,/ Căţeaua, în viforniţa de-afară,/ Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.// Pînă-n amurg, veghind încovoiată,/ I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt./ Şi se topea ninsoarea spulberată,/ Pe fierbinţeala pîntecului supt.// Iar seara, cînd găinele s-aşează,/ Stăpînul casei a ieşit posac/ Şi unde mama pîlpîia de groază,/ El pe toţi şapte i-a băgat în sac.// În urma lui, fugind după desagă,/ Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…/ Răpindu-i puii, apa din viroagă/ Scîncea curgînd sub botul ei, acum.// Apoi, cînd se-nturna şovăitoare/ Şi singură înspre culcuşul ei,/ Deasupra casei i-apăru pe zare,/ În locul lunii, unul din căţei.// Străină, zgribulită şi-n neştire,/ Privea la chipu-i nalt şi depărtat,/ Iar luna plină, lunecînd subţire,/ După colini a dispărut treptat.// Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,/ Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,/ Ca stele mari de aur în zăpadă,/ Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.”)
M-ar interesa, recunosc şi personajul (feminin) din „Poem” de Nichita Stănescu şi asta, mai ales, pentru a afla dacă sărutul acela (despre care e vorba) mai dăinuie pe talpa (aceea) care şchioapătă în continuare: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului,/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”.
Dar mă opresc aici.
(Cea mai recentă carte publicată: Laika, Editura Cartea Românească, 2014)
Anca Vieru
Credit foto: Mircea Struțeanu
Mi-e greu să aleg un singur personaj feminin – memorabil – din literatură fiindcă din prima clipă mi-au venit deja două în minte: Anna Karenina, cu iubirea ei puternică și tragică, pentru care a renunțat la familie și a ajuns stigmatizată de societate; și Emma Bovary, cu egocentrismul, cu visurile ei înșelătoare și dorințele neîmplinite, cu plictiseala și depresia ei. Amândouă au sfidat într-un fel vremurile și au sfârșit tragic.
Si dacă tot am vorbit de literatura clasică, nu pot să nu zic nimic de un grup de personaje feminine pentru care am o simpatie cu totul specială: cumpărătoarele din „La paradisul femeilor” de Zola. Mai mult decat Denise, personajul principal prea idealizat după gustul meu, mi-au rămas în memorie aceste cumpărătoare din primul magazin universal parizian, femei din medii diferite, prezentate cu o acurateţe zdrobitoare, cu frustrări şi compulsii care ne-au rămas – cam greu de recunoscut – până în zilele noastre. Dacă spunem că nu există femeie care să nu fi fost măcar o dată Emma Bovary, cu siguranţă ne vom regăsi și într-unul din personajele acestea caricaturizare fără milă de Zola.
Am constatat însă că în ultima perioadă m-am îndepărtat oarecum de personajele realiste, conturate parcă prea bine, pe care le poți iubi sau urî, te identifici cu ele, dar nu rămâne prea mult loc de visare. Iar dacă prin memorabil înțelegem pur și simplu „de neuitat”, atunci aș adauga-o la lista mea pe strania Zenobia a lui Gellu Naum, învăluită în misterul dragostei și al mlaștinilor, Zenobia care citește cu degetele, Zenobia cea fără nume, „fiindcă nu știu cum te cheamă, am să te numesc Zenobia”.
Mă opresc aici fiindcă m-am apucat s-o recitesc.
(Cea mai recentă carte publicată – debut: Felii de lămâie, Editura Polirom, 2015)
Denisa Duran
Credit foto: Dana Ulieriu
Personaje feminine memorabile… Zenobia și Lolita, Anna Karenina, Maitreyi, Jane Eyre, doamna Bovary, japoneza (?) din Mătase… Îmi place Zenobia cel mai mult, pentru că este o femeie-fată, care nu vorbește, ci gângurește sau șoptește, iubind “neînchipuit de mult”… Iar când vorbește, spune lucrurile la timpul potrivit, are glasul “ca un clopoțel de argint” iar vocea îi e limpede și melodioasă. Iar când ascultă, ascultă în tăcere și spune, la sfârșit „liniștește-te”. Și așa se întâmplă. Zenobia mănâncă mere. Zenobia ocrotește, înlăturând lucrurile și oamenii din cale, ușor și blând.
Zenobia e urma din noi. Urma a ceea ce suntem, urma a ceea ce am fost mai frumos și mai viu și a ceea ce vom fi. Ea se desface ca o țesătură fină și rămâne în urma noastră, ca o mantie, întâmpinându-ne, mai apoi. Suntem înveliți în Zenobia. „Și așa mai departe”.
(Cea mai recentă carte publicată: Dorm, dar stau cu tine, Editura Charmides, 2014)
Cristina Ispas
Și al doilea personaj memorabil, ca să rămân în aceeași linie, a fost pentru mine Pamela din romanul lui Samuel Richardson de la 1740, Pamela sau virtutea răsplătită, primul roman epistolar din limba engleză. Un roman pe care mai târziu l-am avut-o printre lecturile obligatorii de la facultate și toată lumea se plângea că e îngrozitor să mai citeşti în secolul XX aşa ceva. Eram tot la bunici în vacanță când am citit și aveam cam 12-13 ani. De obicei îmi luam câteva cărți cu mine la începutul vancanței, dar le terminam repede, după care (ai mei uitau mereu să-mi aducă altele), mă împrumutam de la singura mea prietenă fată de pe stradă, majoritatea din Colecția Romanul de Dragoste, cred că de la editura Eminescu, habar nu am cum se strecurase și Pamela … Pe scurt, Pamela este o frumoasă servitoare foarte tânără căreia la începutul cărţii îi moare stăpâna și o lasă pe mâna fiului ei, Mr. B, care îi face o mie de avansuri (are loc inclusiv o tentativă de viol), dar ea rezistă şi rezistă, cu virtutea neîntinată, până când în final el se căsătorește cu ea etc. Ce mi-a plăcut a fost sadomachismul ăla, pentru că ce altceva era virtutea în cauză, dacă nu sadomasochism. În afară de prietena mea care îmi împrumuta cărţile, pe strada noastră mai erau o mulţime de băieţi, de la care auzeam mereu ce le făceau ei la fete (nu mare lucru, evident) şi ce părere proastă aveau după despre ele, aşa că, în context, virtutea Pamelei mi s-a părut o răzbunare perfectă şi m-a încântat.
Și tot cam prin perioada aia, poate la un an după asta, am citit Legăturile primejdioase, a lui Pierre Choderlos de Laclos. Am fost la București, la mătușa mea, pe care o mai vizitam, tot în vacanțe, și mi-am cumpărat, printre altele, şi cărţile astea două de la Hyperion, ambele apărute în 1993, care aveau o copertă tare, bej, cu un design clasic aşa, de cărţi serioase. Una era Legăturile primejdioase, iar cealaltă era Scrisorile persane ale lui Montesquieu, care țin minte că mi-a plăcut, la fel, foarte mult, am subliniat o grămadă cu creionul, poate am să o caut la ai mei să văd exact ce subliniasem atât. Personajul feminin de care mi-a plăcut a fost, cred că e deja oarecum evident, din tot ce-am scris mai sus, Marchiza de Merteuil, în primul rând pentru că mi s-a părut şi singurul personaj din carte neepuizat.
Şi aş putea să mai amintesc aşa o mulţime de personaje, gen Catherine din La răscruce de vânturi sau Tess of the d’Urbervilles (a pure woman faithfully presented), care ambele au avut un mare defect, şi anume că mor la final, Elizabeth Bennet, Jane Eyre, Clarissa Dalloway, Madamme Bovary, Lolita, Holly Golithy etc., toate personaje citite până la o anumită vârstă şi reprezentând nişte tipuri umane foarte clare. Pe unele le-am plăcut mai mult, pe altele mai puţin, dar ideea este că, după o anumită vârstă încolo şi în special dacă vorbim de literatura de după război, nu mai ţin minte foarte bine niciun personaj, mai mult frânturi, replici sau fraze, obsesii, ticuri, idei sau cărţi întregi, din perspectiva construcţiei lor. Acum îmi dau seama că nu am zis de niciun personaj din literatura română, aşa că o să zic fără ezitare Doamna T a lui Camil Petrescu, chiar dacă nu mai am timp să explic. O las înconjurată de mister, aşa cum şi trebuie.
(Cea mai recentă carte publicată: rezervația, Editura Casa de Pariuri Literare, 2011)