„Dacă m-ar fi întrebat cineva ce este dragostea, aş fi spus: Să ştii că, într-o lume plină de minciuni, există un om complet sincer cu tine şi cu care, la rândul tău, poţi fi complet sincer, şi că între voi doi nu există decât adevăr, chiar dacă el nu este întotdeauna rostit”. – „Trei etaje”
Născut la Ierusalim în 1971, Eshkol Nevo a studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv şi deţine în prezent cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel.
A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, şi a publicat ulterior cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorință la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) și Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Titlurile au ajuns rapid în topul bestseller-urilor, ultimele două fiind şi dramatizate.
Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011).
Veţi descoperi în romanul Trei etaje, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, un portret de maestru al relaţiilor dintre oameni, al felului în care ne înţelegem sau, cel mai adesea, nu ne înţelegem unii pe alţii. Inspirat, aşa cum mărturiseşte chiar scriitorul, de Căderea lui Albert Camus, dar şi de melodia In the Air Tonight a lui Phil Collins, romanul cucereşte cititorul, cu fiecare etaj în parte.
La o primă vedere, avertismentul unuia dintre personaje, cum că „nu poţi şti niciodată ce se întâmplă în spatele uşilor blindate de la casele oamenilor” (p. 23) pare valid. Numai că, rând pe rând, secretele păstrate ani de-a rândul se dezvăluie, sub diverse forme, prin diverse căi: o relatare către un prieten vechi, o scrisoare către cea mai bună prietenă, o înşiruire de mesaje pe robotul telefonic.
Toate izvorăsc dintr-un cartier al bunăstării din Tel Aviv, un Burghezistan în care oamenii trăiesc cu impresia că ordinea strictă şi curăţenia îi protejează inclusiv de ei înşişi. Eshkol Nevo găseşte modalitatea de a arăta cât de conflictuale şi dramatice pot fi relaţiile dintre oameni şi cât de îndelung pot fi acoperite, cu cenuşa uitării, cele mai aprige secrete. Psihicul uman este astfel exploatat pe cele trei etaje ale unei clădiri elegante, analogie pentru cele trei ipostaze de id, eu şi superego ale personajelor pe care le vom simţi, rând pe rând, atât de aproape de noi. În felul acesta reuşeşte Nevo să medieze între dorinţa şi realitatea celor prinşi de propriile istorii:
„Enciclopedia ideilor m-a ajutat să-mi aduc aminte că primul palier, pe care el (n.r. – Freud) îl numea «id», cuprinde toate impulsurile şi nevoile noastre. Palierul din mijloc, pe care îl numea «eu», mediază între dorinţă şi realitate. Palierul de sus, cel de-al treilea, aparţine superegoului, care ne cheamă la ordine şi ne cere să luăm în considerare posibilele consecinţe ale faptelor noastre asupra societăţii” (p. 219).
Arnon, Hani şi Devora sunt personajele care, pe rând, de la un palier la altul, se eliberează parţial de griji sau ies din propriile tipare povestindu-le.
Arnon va încerca să-şi înjumătăţească vina de a fi acţionat greşit în relaţia cu soţia sa, pradă impulsivităţii şi convingerii că singura realitate este cea pe care a înţeles-o deja: ceva rău i s-a întâmplat fiicei sale, Ofri, atunci când a plecat timp de câteva ore cu Hermann, un vecin în vârstă şi senil. Arnon, la fel ca celelalte personaje-cheie, deţine unul dintre ingredientele de bază pentru descifrarea registrului din acest roman al fiecăruia dintre noi:
„Nu există secrete în era modernă.
Totul este dezgolit, la vedere, expus, împărtăşit, totul este scris pe ziduri, în piaţa oraşului, nu mai există secrete, intimitatea a murit, iar înmormântarea ei va fi transmisă în direct la televizor” (p. 101).
Analizându-şi propriile acţiuni prin mărturisirile pe care le face unui amic, Arnon ajunge la concluzia că „totul depinde numai de cantitatea de presiune pusă asupra ta şi de motiv” (p. 44), astfel că salvarea, dacă există, se prea poate să nu se găsească şi in interiorul fiecăruia dintre noi. Arnon locuieşte la nivelul id-ului, supus impulsurilor şi nevoilor care îi reconturează întreaga viaţă.
Hani, pe următorul palier, cel al eului, încalcă linia dintre realitate şi imaginaţie, dintre siguranţă şi nesiguranţă, doar din încercarea de a găsi un echilibru între dorinţă şi realitate. Căsătoria şi cei doi copii par să o anuleze în relaţia cu ea însăşi, mărturisiri pe care i le face, în scris, celei mai bune prietene, pe care o cunoaşte încă din tinereţe. Presiunea care apasă asupra lui Hani e, în realitate, o moştenire pe linie maternă, iar ea, conştientă de greutatea lanţurilor pe care le poartă, ştie că trebuie să se desprindă:
„Fiindcă măcar în această privinţă am reuşit să rup lanţul; bunica nu o îmbrăţişa niciodată pe mama, iar mama nu m-a îmbrăţişat niciodată pe mine. Dar eu o îmbrăţişez pe Liri. Iar ea îşi va îmbrăţişa fiica” (p. 123).
Tot Hani este cea care scoate la iveală una dintre cheile acestui roman. Fondul nostru moştenit ne influenţează deciziile, ne conturează destinul. Numai o forţă uluitoare, adesea sub forma unei drame, ne poate smulge din propriul tipar, din propria lume în care fontul nu mai poate fi schimbat:
„În noaptea aceea am visat că toţi oamenii din lume au câte un font special cu ajutorul căruia îşi scriu poveştile de viaţă, iar în vis i-am cerut preşedintelui comisiei fonturilor să-mi schimbe fontul personal. El mi-a răspuns că aşa ceva e imposibil; fontul fiecărui om este determinat la naştere, iar din clipa aceea nu mai poate fi schimbat” (p. 162).
Femeile lui Eshkol Nevo împart aceleaşi temeri şi aceleaşi suferinţe: maternitatea le destramă, iar ele au nevoie de reguli clare (recuperate adesea prin întoarcerea la locul de muncă sau revenirea la o realitate care nu mai înseamnă propria singurătate). Din singurătate, va observa Hani, se poate naşte nebunia, la fel cum Devora nu îşi dă seama de câtă nevoie avea de atingerea altei persoane până când Hani nu o îmbrăţişează. Singurătatea este şi aici un numitor comun, punctat tot de Hani în clipa în care ştie ce are de făcut pentru a se regăsi:
„Fiecare femeie are, din câte se pare, gradul ei unic de suportabilitate a singurătăţii. Şi am uitat că eu, în mod special – având în vedere istoricul familiei mele -, trebuie să fiu cu atât mai atentă. M-am cufundat mult prea adânc în mine însămi, iar acum trebuie să încep să urc înapoi” (p. 175).
Taina cea mai mare pe care un om o poate ascunde față de lume este „taina vulnerabilității sale” (p. 187), va spune Devora Eldman în Etajul al treilea, înregistrând pe robotul telefonic confesiuni către soţul său mort. Treptat, se va desprinde de obiceiurile pe care le împărtăşeau, de felul în care ea ştie să existe, să acţioneze, numai în conformitate cu opiniile şi judecăţile lui, să vadă justiţia numai în nuanţe de alb şi negru, inclusiv când va fi vorba despre fiul său, Adar. Căci responsabilitatea şi partea cea mai mare de acţiune îi revin lui Devora, cea care locuieşte etajul superegoului „care ne cheamă la ordine şi ne cere să luăm în considerare posibilele consecinţe ale faptelor noastre asupra societăţii” (p. 219).
Fostă judecătoare, Devora se confruntă cu frici pe care singurătatea le presară în noua sa realitate:
„Simţeam că ceva dinăuntrul meu începe să se destrame în timpul lungilor ore pe care le petreceam închisă în casă. Că renunţarea îmi inunda fiecare spaţiu, oricât de mic, dintre organe. Dorinţa de a abandona totul şi de a mă scufunda, de a renunţa la sunetul sirenelor tristeţii” (p. 186).
Devora ţine şi cea de-a treia cheie şi, eliberându-se de propriul trecut şi de propriile greşeli, înţelege că putem urca treptele către o nouă realitate ieşind din noi înşine către un altul:
„Important este să vorbeşti cu cineva. Altfel, omul, de unul singur, nu ştie la care dintre cele trei etaje se află, condamnat să bâjbâie în întuneric, pe casa scărilor, în căutarea întrerupătorului” (p. 289).
Fermecătoare sunt toate cele trei istorisiri din romanul Trei etaje al lui Eshkol Nevo, în ciuda dozelor de greutate şi singurătate pe care le poartă cu sine. Fiindcă niciunul dintre cele trei personaje nu îşi pierde chipul de om şi nu se îndepărtează de sentimentele pe care fiecare dintre noi le poate avea la un moment dat în viaţă, în funcţie de presiunea care se exercită asupra noastră. Important este să ştim că uneori cheia se află în afara noastră, că e nevoie de paşi pe care să-i facem ieşind din noi înşine tocmai pentru a ne regăsi. Altfel, suntem condamnaţi să bâjbâim pentru totdeauna prin întunericul din casa scărilor, între etaje.
© Fotografiile au fost făcute pentru Bookaholic.ro.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești.