Romanul lui Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, a fost recent scos din programa unei şcoli gimnaziale din Mississippi. Motivul? Limbajul din carte îi face pe oameni să nu se simtă tocmai confortabil.
Lăsând la o parte convingerea că nu acesta e rolul unei cărţi, că nu există un dicţionar sau un ghid al lucrurilor pe care o carte ar trebui să te facă să le simţi în mod obligatoriu (!) când citeşti, ne confruntăm şi pe plaiurile autohtone cu dilema Baltagului care, spune o voce din rândurile profesorilor, oferă un model de violenţă domestică, mai precis, un „model cultural nociv pentru societatea de astăzi”.
Trecând puţin oceanul, Kenny Holloway, vicepreşedintele şcolii Biloxi, unde a fost scos din programa pentru cei de clasa a opta romanul lui Harper Lee, a explicat, pentru The Guardian, următoarele: „Au existat plângeri cu privire la aceasta (n.m. – cartea Să ucizi o pasăre cântătoare). Există un limbaj în această carte care îi face pe oameni să se simtă inconfortabil şi putem preda aceeaşi lecţie cu alte cărţi. Se află încă în biblioteca noastră. Dar ei vor folosi o altă carte în clasa a opta”.
Revenind pe plaiurile autohtone, bântuite azi de semnificaţia Baltagului, Radu Paraschivescu pune punctul pe „i” într-un articol recent cu un titlu pe care am îndrăznit să-l parafrazez aici. Mai exact, libertatea pe care am dobândit-o după căderea comunismului, alături de posibilităţile tehnologice de care dispunem în prezent, contribuie la „dezvoltarea şi la rafinarea discernământului”. Ori e lesne de înţeles că tocmai asta scot din ecuaţie cei care acuză un limbaj nepotrivit dintr-o carte care, la momentul respectiv, indica o realitate a contextului istoric. Şi, chiar şi azi, dacă am vrea să descriem un fapt istoric, nu am putea scrie un roman „corect din punct de vedere politic”.
Iată însă cum completează Radu Paraschivescu observaţia justă şi atât de necesară privind discernământul elevilor, dar şi rolul profesorilor în această privinţă:
„Siliţi până în 1989 să accepte dogma şi propaganda comunistă care te învăţa să elogiezi sărăcia şi să aplauzi abjecţia, oamenii lui 2017 pot să gândească liber, cu mintea lor, să vadă filme, să asculte jazz în cluburi de noapte, să citească orice doresc, să călătorească unde vor sau măcar unde le permite buzunarul. În condiţiile unui discernământ din ce în ce mai bine exersat, elevii încep, cu ajutorul profesorilor, să distingă între realitate şi ficţiune şi nu conchid că întâmplările din cărţi sunt indigouri ale realităţii”.
Corectitudinea politică impune un sistem de negare a istoriei
Nu poţi rescrie întreaga literatură pentru a o prezenta în forme care azi să se potrivească tiparului pe care îl propune corectitudinea politică. Nu poţi scoate din context subiecte, formulări, personaje, acţiuni care, desprinse sau nu din realitate, fac parte din portretul general al unui fragment de epocă. Cu atât mai mult nu putem extrage o singură operă pe care să o blamăm în piaţa publică şi căreia să vrem să-i dăm foc. Deoarece acesta e doar începutul, nu-i așa? Azi, Baltagul, săptămâna viitoare, Shakespeare şi întreaga literatură.
„Folosirea Baltagului într-o discuţie despre mugurii violenţei domestice împinge lucrurile în albia corectitudinii politice. Iar corectitudinea politică impune un sistem de negare a istoriei şi de castrare a culturii ale cărui efecte sinistre se fac simţite de ani buni în Occident şi mai cu seamă în America”, mai scrie Radu Paraschivescu în acelaşi articol, amintind şi că, recent, tabloul lui Shakespeare a fost dat jos de pe pereţii unei săli de curs din America, argumentul fiind că „autorul e alb şi sunt cam multe poze cu scriitori albi”.
Mai mult, aşa cum subliniază scriitorul, a apărut şi propunerea de a rescrie cărţile lui Mark Twain deoarece conţin cuvântul „negru” şi alte sinonime peiorative, aspecte care azi nu trec testul corectidinii politice. Aceeaşi persoană care a făcut propunerea a apăsat şi mai tare pe pedala de acceleraţie: să fie scos Mark Twain cu totul din programă. Nu ar trebui să fie greu să ne imaginăm că un milion de astfel de opinii (care există, cu siguranţă) ar rade definitiv întreaga literatură de pe faţa pământului. Şi, fiindcă tot puterea de a discerne reprezintă, în fapt, subiectul acestei apărări, să ne dăm seama că ne aflăm în faţa unei noi forme de cenzură şi nimic mai mult.
După câştigarea unor libertăţi nemăsurate, inimaginabile în trecut de unele ţări sau categorii sociale (să ne amintim că şi în România au existat robi), unii oameni îşi doresc, cu voci nu tocmai firave, să facem paşi înapoi către cenzură, către hotărâri injuste, către urmări pe care nici chiar persoanele în cauză nu şi le-ar mai asuma ulterior. Tocmai literatura pe care o avem astăzi la dispoziţie e martora cea dintâi şi ne ajută să ne îndeplinim obligaţia de a nu uita trecutul, de a nu-l înfrumuseţa prin haine care nu i-au aparţinut niciodată.
Discernământul poate fi construit prin educaţie, iar literatura este un instrument esenţial în acest sens, de care nu ne putem lipsi. De la corectarea cu un marker negru a literaturii pe care o negăm azi până la acoperirea statuilor „dezbrăcate”, câţi paşi sunt? O întrebare la care ar trebui să-şi răspundă cei care cred că o mică piatră aruncată într-un lac reprezintă doar dreptul fiecărui om de a arunca pietre în lac. Nu şi dacă, treptat, toate pietrele aruncate în lac ar face ca acesta din urmă să nu mai existe. Să-i dăm literaturii dreptul de a fi, în toate formele sale, după ce a străbătut istoria prin epoci de cenzură, cărţi şi autori arşi pe rug.
Concluziile privind rolul unui profesor în ce priveşte asumarea rolului de cenzor sunt clare şi vin tot de la Radu Paraschivescu:
„Între America lui Twain şi România e mai mult decât o aruncătură de baltag. Numai că distanţele se comprimă când analizezi două opere literare în virtutea prezumţiei de rea-intenţie. Şi când, în loc să le explici elevilor contextul istoric, ţi se pare mai comod să dai jos statuile de pe socluri şi să le pui frunze de viţă în dreptul sexului”.
Într-un prezent tulbure, să facem un efort să vedem limpede. Să demolezi, în fond, a fost întotdeauna simplu. Numai că au rămas şi vor rămâne în istorie (dacă nu ne pierdem puterea de discernământ!) numele celor care au construit ceva, niciodată numele demolatorilor şi ale inchizitorilor.