Bookaholic

Există uși în viață pe care nu ți le poate deschide nimeni niciodată. Mai sunt, desigur, și ferestre crăpate, umbre care se îngustează din ce în ce mai mult, lăsând lumina să pătrundă abia peste zeci de ani de când ai încercat ultima oară clanța. Era închis. Sunt semne ale unei tăceri care au înghețat în anii comunismului atât timpul, cât și oamenii. Dincolo de ceea ce nu trebuia să se mai spună, se infiltrase și ceea ce nu trebuia să se mai scrie: în cele din urmă, ținta finală, o autocenzură dureroasă, și-a arătat colții pentru câteva sezoane din literatură.

„Poate că toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură”, scrie Ana Blandiana în Fals tratat de manipulare. Deloc tranşantă această categorisire care, la prima vedere, poate părea nedreaptă. La fel de simplu se împart şi acţiunile oamenilor faţă de semenii lor: din dragoste sau din ură.

Pornind de la acţiunile celorlalţi, avem în faţă o ilustrare de mici dimensiuni a unei maşinării greu de cuprins în doar câteva pagini. Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă de Emilia Şercan îşi propune o analiză extinsă şi exhaustivă a acestui subiect. Să ne amintim însă, înainte de toate, că de la cenzura care te oprea de a la mai publica până la o înfierare nemiloasă care nu te lăsa să-ți dai nici măcar examenul de intrare la facultate n-au fost pași mulți. Nu e nevoie, în fond, decât de o instituție totalitară a statului și de frica oamenilor. Nemiloasă, tăcerea celor care știau, dar simțeau că au mâinile prinse la spate, lovea adesea în cei care își doreau cel mai mult dreptul la replică.

Comunismul nu a anihilat numai dreptul la apărare, ci și îndrăzneala de a crede în propria dreptate. Cei care au continuat să creadă și cei care au riscat totul pentru libertatea de a fi, de a crede, de a te exprima, au fost izolați în cercul strâns al unei tăceri acuzatoare întreținute de cei apropiați, de vecini, de cvasicunoscuți. Și, nu de puține ori, și-au pierdut libertatea sau chiar viața.
Din rafturile de pe care azi explodează aproape dreptul la liberă exprimare, sutele de titluri îți spun totul: poți spune aproape orice, poți crede aproape orice, poți îndrăzni să-ți publici cea mai neașteptată idee. Sutele de culori, miile de ilustrații și fotografii, sutele de mii de pagini stau mărturie: librăriile te lasă să intri, să alegi, să descoperi în voie și în libertate.

Să luăm din raftul oricărei librării cuvintele care au rămas atâția ani sub tăcere: cărțile care vorbesc despre cenzură.

Am pornit, aşadar, scurta mea cercetare de la cartea Emiliei Şercan, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă. Nu faptul că lucrarea îşi propune să fie una exhaustivă m-a atras, ci posibilitatea de a vedea cumva în subsolurile unui sistem care a reuşit, în cele din urmă, să se infiltreze atât de bine în venele oamenilor încât să devină autocenzură.

Partidul Comunist Român şi statul au reuşit să exercite asupra presei şi scriitorilor o presiune remarcabilă, cu riscul de a folosi un atribut nepotrivit. De la oamenii care supravegheau casele scriitorilor, numele celor care şi-au petrecut ani din viaţă în lagăr şi până la cei care şi-au pierdut viaţa în schimbul dreptului la liberă exprimare, istoria este una din categoria celor care au obligaţia de a fi păstrate vii, salvând viitorul de un nou trecut sumbru.

Şi chiar dacă analiza a avut ca punct de plecare o carte care îşi orientează cercetările către perioada comunistă, o altă carte merită amintită în contextul unor asupriri care au adus atingeri nu numai dreptului la exprimare, ci şi libertăţii individului: Zile de lagăr de Zaharia Stancu, un jurnal absolut inedit care evocă lunile petrecute de scriitor în lagărul de la Târgu-Jiu, alături de alţi circa 3.000 de oameni lipsiţi de libertate.

Cu adevărat, cartea Emiliei Şercan face o cercetare amănunţită a mecanismelor folosite de autorităţile comuniste şi explică felul în care presa fusese transformată într-un instrument de propagandă aflat în slujba statului.

Revenind însă la autocenzură, aceasta e considerată de Emilia Şercan ca stând la baza structurii cenzoriale comuniste:

„Intervenţiile liderului PCR în activitatea presei s-au resimţit mult mai pregnant începând cu 1977, anul desfiinţării cenzurii, când dictatorul sugera în mod explicit, într-unul din discursurile sale publice, ca alternativă la cenzură, autocenzura”.

Citat în aceeaşi lucrare, Bujor Nedelcovici spune că autocenzura „însemna o umilinţă greu de suportat, o dedublare […] de fiecare zi, în fiecare familie şi în societate”. Autocenzura era o „alienare general la nivel de conştient personal şi inconştient colectiv”, iar „orice cuvânt putea fi interpretat duşmănos şi era imediat reţinut de un informator care îl trimitea la Securitate”.

Expresia „pereţii au urechi” capătă astfel contururi reale greu de îndurat, iar autocenzura îndeasă singură căluşul în gura celor care nu mai îndrăznesc să-şi exprime ideile. Fără a intra însă în amănuntele nenumărate din lucrarea amintită, reţinem un portret al felului în care presa era nevoită să funcţioneze în comunism:

„Ca în orice stat totalitar, cenzura apăra şi în România monopolul informaţional al statului, iar presa servea interesele unei birocraţii ermetizate. Toţi ziariştii erau înregimentaţi ca membri de partid, iar persoanele aflate la conducerea redacţiilor, fie că era vorba de profesionişti sau de activişti comunişti, erau oamenii de încredere ai partidului. O caracteristică importantă a controlului informaţional o reprezenta furnizarea de date către instituţiile de presă prin intermediul agenţiei oficiale Agerpres”. De adăugat aici că în aceeaşi carte regăsiţi explicaţii detaliate privind „primenirea” domeniului ziaristic prin organizarea de cursuri-surogat de ziaristică şi prin încercarea de a scoate peste noapte jurnalişti care să lucreze la ziar, în condiţiile în care cei mai mulţi dintre ziarişti şi cei care lucrau în domeniu fuseseră înlăturaţi sau arestaţi.

În Fals tratat de manipulare, Ana Blandiana scrie în detaliu despre toate acele întâmplări pe care a trebuit să le înfrunte în contextul creat de cenzură:

„Când s-au dat rezultatele tezelor, pentru a vedea cine intră la oral, eu căzusem. În mod curios, am fost mai puţin deprimat[ă], poate pentru că aveam mai puţine iluzii. De altfel, între timp, de la secţia de învăţământ din Oradea li se trimisese tuturor publicaţiilor o scrisoare prin care li se atrăgea atenţia să nu mă publice, încât visul meu despre studenţia clujeană, în preajma Tribunei, unde debutasem în ultima clasă de liceu, îşi pierdea orice punct de sprijin”.

Conflictul nu e doar cel lăsat să se vadă din documente sau în varianta oficială de hăcuire a unui text. Conflictul îşi are originea la baza principiilor şi valorilor pe care le are şi pe care le apără un scriitor ca Ana Blandiana:

„Era vorba de lupta împotriva cenzurii pe care o duceam pentru adevărul fiecărui cuvânt şi fiecărui rând, dar care, atunci când învingeam, devenea, printr-o subtilă logică, o minciună. Dacă în cele din urmă reuşeai să publici, concluzia era că se poate publica, deci dădeai prin disproporţionate eforturi un certificate de libertate unei societăţi nelibere. Victoria publicării aproape prin absurd a unei cărţi în care ai încercat să spui adevărul devenea argument – cu cât mai convingător, cu atât mai nociv – al acestei minciuni. În timp ce, neluptând cu cenzura, deci nepublicând, lăsai să se vadă adevărata faţă a dictaturii”.

Cenzura însemna şi o supraveghere şi un control asupra a tot ceea ce se trimitea ca publicaţie din România în străinătate şi invers. Ca fapt divers, în 1975, aflăm din aceeaşi lucrare, The Times a vândut în Republica Socialistă România un număr de 77 de exemplare, The Financial Times, 22 de exemplare, Le Monde, 608, iar Corrierre della Sera, 70.

„Biblia” Cenzurii sau Caietul de dispoziţii din 1963 cuprindea 22 de capitole care indicau, în concret, cum vor fi gestionate informaţiile care nu trebuie să ajungă la public.

Dintre acele aspect ale vieţii cotidiene despre care nu se scria, amintesc:

„Era, de asemenea, interzis să se scrie despre orice formă de pagubă adusă «avutului obştesc», precum furturile sau distrugerile, operaţiunile valutare derulate de persoane fizice, agenţiile economice ale RSR din străinătate, turele de noapte în industrye făcute de femei şi minori, îmbolnăvirile profesionale, accidentele de muncă, nivelul de trai, metalele rare, studiourile teritoriale de radio şi televiziune, limba esperanto sau starea igienico-sanitară a populaţiei”.

Nu se mai puteau folosi, de asemenea, în presă, de la un anumit punct, cuvinte precum „întuneric”, „foame” sau „frig”.

Eşecul, în cele din urmă, a fost nereuşita propagandei în sine. Realitatea din ce în ce mai colţuroasă nu mai accepta un înveliş care prezenta contrariul a ceea ce se trăia, din ce în ce mai mult în întuneric, foame şi frig.

„Printre cele mai importante dispoziţii contabilizate în instituţia Cenzurii se numărau cele referitoare la interdicţia de a publica informaţii despre personalităţi ale culturii, ale vieţii artistice şi sociale care picaseră în dizgraţia partidului”, notează Emilia Şercan în Cultul secretului.

De remarcat mai jos „Lista indezirabililor” (din care am redat doar câteva nume) care conţinea, de fapt, mai multe categorii de personalităţi interzise:

A. Persoanele care nu mai sunt în viaţă şi care ar putea fi scoase de pe listă.
Amintesc aici doar câteva nume apărute şi în lucrarea Emiliei Şercan: Brătianu I. C. (istoric), Busuioceanu Alex. (publicist şi scriitor), Crevedia N. (ziarist şi scriitor), Neniţescu Ştefan (poet), Noica Constantin (filosof), Pilat Ion (poet), Vasile Voiculescu (medic, poet).

B. Persoane care nu mai sunt în viaţă şi [care] ar putea rămâne pe listă.
Cantacuzino G. M. (architect), Carandino N. (ziarist şi critic dramatic), Ioanid Paul (fizician), Ionescu Nae (publicist), Iovescu Ion (romancier).

C. Persoane în viaţă şi [care] ar putea fi scoase de pe listă.
Andricu Mihail (compositor), Crainic Nichifor (poet), Eliade Mircea (filosof, scriitor), Gyr Radu Demetrescu (poet), Ionescu Eugen (scriitor şi ziarist), Pătraşcu Miliţa (sculptor), Sadova Marietta (regizoare), Silvestri Constantin (dirijor).

D. Persoane în viaţă şi [care] ar putea rămâne pe listă.
Cioran Emil (scriitor, critic, filosof), Coposu Cornel (ziarist), Cosma Saşa (compozitor), Cosma Edgar (compozitor), Klein George (compozitor), Novac Ana (scriitoare), Şeicaru Pamfil (ziarist).

E. Persoane despre care nu ştim nimic.
Acterian Arşavir (-), Acterian Haig (regizor, avocat, scriitor), Paleologu Alex. (istorie de artă), Raţiu Ion (ziarist, politician), Solacolu Barbu (ziarist).

F. Persoane fără însemnătate despre care[,] eventual[,] nu se va scrie.
Barbu Gelu (balerin), Djuvara Neagu (scriitor), Elias Haim (medic), Hofer Roza (traducător), Tismăneanu Leonte (a scris lucrări de ideologie), Wassermann (medic).

Dificil de văzut, segmenţial, întregul parcurs al cenzurii, precum şi urmele de neşters pe care le-a lăsat inclusiv autocenzura.

„Nu se putea strecura în presă un singur adevăr din clipa în care nouă şi altora ni se smulseseră condeiele din mâini”, scrie Zaharia Stancu în Zile de lagăr. Ne plasăm, de data aceasta, înaintea instalării regimului comunist, însă fragmentele pe care le regăsiţi în continuare înfăţişează just, în timpuri în care pentru mulţi numai de justeţe nu putea fi vorba, tot o formă de cenzură, de îndepărtare, de anihilare:

Zaharia Stancu – Zile de lagăr (fragmente)

„În aceeaşi seară, directorul politic al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, doctorul Blumenfeld-Scrutator, cădea sub loviturile ciomăgaşilor verzi, în faţa casei sale de lângă Grădina Icoanei.

A doua zi au început să fie arse pe străzi ziarele democratice. Au avut loc ciocniri între legionari şi muncitorii tipografiei Adevărului, care s-au soldat cu câţiva morţi, bineînţeles din rândurile muncitorilor. Printre ei a căzut şi tipograful Petre Popescu, vechiul şi uitatul luptător antifascist. Urmarea: am scris un articol-protest în Credinţa, ultimul meu articol la acest ziar.

Seara se instituise la Credinţa, cu voia direcţiei, control legionar.
Am plecat”.

***

„Scoate hârtia dinăuntru. Mă interesează motivul arestării. Mă uit peste hârtie şi citesc: Simpatizant comunist şi anglofil bine cunoscut.

Aşadar, aceasta era infracţiunea pe care am comis-o. Calificarea era justă şi nu aveam pentru ce să mă supăr. De cum intrasem în presă, prin primăvara anului 1934, luasem atitudine hotărâtă de stânga şi militam din toate puterile pentru o apropiere politică între România şi Soviete”.

***

„Scriam cu pistolul pe masă, şi mă mir şi astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească ţeasta”.

***

„Îmi îngăduisem să scriu că Germania va provoca războiul, că va avea succese efemere şi că, până la urmă, se va prăbuşi. România nu avea ce să caute lângă axă. Neclintit, rămăsesem la convingerea că Franţa va redeveni o mare putere continentală, chiar după ce se prăbuşeşte sub tancurile şi cizmele hoardelor naziste.

După rebeliunea din ianuarie 1941, nu mă repezisem ca atâţia alţi democraţi să reintru în presă şi să ridic osanale bine plătite regimului celor doi Antoneşti.

Sperând întotdeauna într-o fericită schimbare a vremurilor, trăiam într-o voită izolare. Din când în când ieşeam şi vedeam câţiva cunoscuţi ori câţiva prieteni. Prietenii se aflau acum în lagărul spre care trăsura hodorogită mă ducea la pas”.

***

Cenzura în comunism, atât în cartea Emiliei Şercan, Cultul secretului, cât şi în toate celelalte cărţi care au readus la lumină ulterior crunta mască a tăcerii, sunt documente care azi ar trebui plimbate din mână-n mână nu doar ca omagiu adus celor care şi-au pierdut libertatea nevoind să renunţe la libertatea de a te exprima, de a fi liber cu tot cu principiile tale care nu încalcă libertatea celuilalt, ci şi ca un instrument de păstrare a trecutului acolo unde îi e locul: în trecut.

Imagine principală: © Eric Drooker