Există uși în viață pe care nu ți le poate deschide nimeni niciodată. Mai sunt, desigur, și ferestre crăpate, umbre care se îngustează din ce în ce mai mult, lăsând lumina să pătrundă abia peste zeci de ani de când ai încercat ultima oară clanța. Era închis. Sunt semne ale unei tăceri care au înghețat în anii comunismului atât timpul, cât și oamenii. Dincolo de ceea ce nu trebuia să se mai spună, se infiltrase și ceea ce nu trebuia să se mai scrie: în cele din urmă, ținta finală, o autocenzură dureroasă, și-a arătat colții pentru câteva sezoane din literatură. Citeşte tot articolul