Sperăm că Bogdan Alexandru Stănescu nu vorbea serios când spunea că posibil ca aceasta să fie ultima ediție a Festivalului de Literatură București sau cel puțin ultima în formula asta. Ajuns la a șaptea ediție, FILB-ul și-a păstrat, din fericire, aerul intim, relaxat, cald. E un festival ca o întâlnire între prieteni, cu discuții purtate pe un ton firesc și cu invitați, unii pe care-i descoperi chiar atunci, care vorbesc cea mai autentică limbă a literaturii. Într-adevăr, FILB-ul e primul festival important de literatură, primul care și-a propus să aducă în același spațiu, față în față cu cititorii, scriitorii români și străini. Tocmai de aceea, nici măcar nu vrem să auzim că festivalul s-ar putea opri aici sau s-ar putea schimba radical.
Ziua 1 FILB; Ziua 2 FILB; Ziua 3 FILB; Ziua 4 FILB.
Tot Bogdan Alexandru Stănescu spunea într-un editorial: “Am pornit ediția asta, a VII-a, gîndindu-ne la tot ceea ce are Istoria mai cumplit în ea, la încăpățînarea omului de a pune conflictul (și nu rezolvarea lui) deasupra vieții semenuluisău. Și ne-am dat seama că dacă tot căutăm conflict, îl vom găsi fără prea mare efort peste tot în creația artistică umană, de la picturile rupestre și pînă la dansul contemporan, să zicem. Invitații noștri din acest an reprezintă conflictul în diverse manifestări ale sale, de la cel politic (palestiniano-israelian, așa-zisa revoluție română) la cel social (corupția, sărăcia și, cîteodată, poezia din favelele braziliene) şi literar (conflictul dintre literatura mainstream și cea SF&Fantasy, care-și cere dreptul binemeritat) și pînă la poate cel mai dureros dintre ele, conflictul fiecăruia dintre noi cu moartea, a noastră sau a prietenilor (aici se întîlnesc doi scriitori foarte diferiți, ca Andrea Bajani și Marius Daniel Popescu). Nu e deloc un clișeu dacă spun că această ediție este cea mai diversă, dar și cea mai unitară dintre toate cele șapte ale festivalului nostru.”
Vă vom ține la curent în acest articol, prin update-uri și reportaje zilnice, cu ce se întâmplă la FILB, cum sunt serile la Muzeul Țăranului Român și ce se discută acolo.
FILB – Ziua 1 – invitați: Andrea Bajani, Immanuel Misfud, Mihai Radu, M. Duțescu, moderatoare: Luminița Corneanu
În ciuda frigului de afară care n-a ținut publicul departe, FILB a debutat în forță cu o discuție moderată de Luminița Corneanu, ai cărei invitați au fost italianul Andrea Bajani, maltezul Immanuel Mifsud și ai noștri doi Mihai: Radu și Duțescu.
Cum bine ne-a obișnuit FILB-ul, seara a început cu lecturi. Bajani a citit din Ogni promessa (Toate promisiunile), apărută în 2010 care ne-a atras atenția printr-o problematică de cuplu, stilul ușor poetic, condensate în cele două pagini citite. Vă reamintim că, la noi, s-a tradus acum câțiva ani De vei lua aminte la greșeli. Immanuel Mifsud a citit din În numele tatălui (și al Fiului), roman tradus la Polirom, în care naratorul își redescoperă tatăl după moartea acestuia, se întoarce în trecut și-și reconsideră relația cu el.
De Mihai Radu v-am spus cât ne place când vorbeam de Sebastian, ceilalți și un câine, roman din care a citit aseară și care, previzibil, a făcut sala să râdă prin umorul excelent dozat și observațiile directe. M. Duțescu a citit din Uranus Park, carte apărută anul acesta la Polirom, și el un roman al Bucureștiului. Fragmentul a venit cumva în continuarea celui citit de Mihai Radu, ambele în zona primăriilor de sector. 🙂
Discuția a pornit deci de la București și România. Andrea Bajani a scris despre România, a venit de multe ori la București, a abordat în cărțile și în reportajele sale problema imigrației din ambele perspective, atât a italienilor plecați, cât și a celor veniți la muncă în Italia, în special români. „Celălalt” e important în definirea identității noastre, spune Bajani. Și de multe ori privim lucrurile prin prisma prejudecăților. Se vorbește despre românii care vin în Italia dar, se întreabă Bajani, ce se întâmplă cu italienii care emigrează? El a vrut să vorbească și de cei care, cu „puterea arogantă a banilor”, se duce într-un loc pe care vrea să-l posede, să fie în putere. Bajani a venit în România pentru prima oară în 2006 să vadă unde sunt italienii și ce fac. „Să te cauți în alt loc” e interesant.
Cum se vede Europa de Est din perspectiva malteză? Se vede prin prisma stereotipurilor? Immanuel Mifsud pune lucrurile în context – între 1971-1987 a fost guvern socialist în Malta și multe referințe veneau din zona Europei de Est. „Erau foarte multe metafore interesante”, spune el, cum ar fi că soarele răsare de la est și încolo trebuie să ne uităm. Pe de altă parte, Biserica Catolică, foarte influentă în Malta, spunea că regimurile socialiste se opun bisericii. Copil fiind atunci, înregistra tot ce se spunea în media despre țările din Europa de Est. Pentru maltezi, Europa de Est pare departe, nu atât geografic, cât cultural. Malta e o țară în mijlocul tuturor influențelor și, uneori, surprinzătoare: în doi ani a legalizat divorțul (da, era ilegal!), dar și căsătoriile între persoane de același sex sau adopțiile de către aceștia.
Cum a trecut Mifsud de la acuzația de pornografie la cărți pentru copii? Inițial, scrisese o serie de povești pentru fetița unor prieteni. Când mama sa s-a dus la o editură cu textele, Mifsud a vrut să le publice sub pseudonim, datorită unei acuzații mai vechi de pornografie. Scriitorul maltez povestește cum s-a ajuns la respectiva acuzație – noaptea, la radio și tv, erau diverse show-uri în care oameni normali sunau și-și povesteau fanteziile, unele dintre ele foarte ciudate. Inspirat de ele, Mifsud le-a scris și a avut surpriza că ce e acceptat în spațiul media e privit ca fiind pornografic în literatură.
Care e relația cu Bucureștiul ratat, care apare în ambele lor romane? Mihai Radu și Mihai Duțescu răspund. Cu mult umor, Mihai Radu spune că-i place Bucureștiul, că e o frumusețe a dezastrului aici, ai senzația că se construiesc ruine și că orașul se distruge frumos. „Am oroare de modul în care ne facem de căcat total aiurea”, spune el.
Arhitectul Mihai Duțescu se declară un optimist cu rezerve. În carte apare un fel de istorie a Bucureștiului, dar nu e chiar același cu „Bucureștiul lui”, e ajustat pentru a crea contextul potrivit pentru personaje. „Bucureștiul nu are șanse să devină altceva decât București”, a ratat șansa unei dezvoltări coerente adică, ca alte orașe europene. Încercăm să vedem lucrurile alternativ atunci când mainstreamul ne supără și găsim farmecul periferiilor. Bajani spune că îi plac contradicțiile Bucureștiului. „În alte locuri se evită contradicțiile”, zice el, aici sunt lucruri șocante, provocatoare.
Atât cartea lui Bajani, cât și a lui Mifsud, sunt la persoana a doua. Luminița Corneanu îi roagă pe cei doi autori să explice de ce au ales această soluție stilistică. Bajani a scris cu gândul la maestrul și prietenul său bun, Antonio Tabucchi, după moartea acestuia. Bajani povesește cum, atunci când Tabucchi era în România, îl suna pentru a-l întreba despre România lui. E un omagiu la adresa prietenului său, nu a vrut să scrie direct despre prietenia lor, dar a vrut să-l transforme pe Tabucchi în singurul lucru pe care nu l-a avut în viață: să fie subiectul unui roman, nu autorul unui roman.
Immanuel Mifsud nu și-ar fi imaginat că ar fi putut scrie altfel romanul despre tatăl său. Teoretic, nu există narațiune la persoana a doua, spune el. În carte, vorbește atât despre tatăl său, dar și despre experiența lui ca tată, cum este pentru un bărbat să i se nască un copil, de obicei discutându-se doar din perspectiva mamei. E o carte despre relația tată-fiu. E un monolog interior, de fapt, spune el, nu o narațiune, al cuiva care încearcă să înțeleagă ce înseamnă să fii copilul tatălui tău, dar și tatăl fiului tău.
Cam așa a fost prima zi, ne vedem astăzi la MȚR la ora 18:00 sau, la 17:00, la Cărturești cu Marius Daniel Popescu! Program complet FILB
Joi, 4 decembrie, am ajuns mai devreme la Muzeul Țăranului Român și ne-am așezat, cuminți, la o masă lângă priză (să ne luăm notițe la cald, ce credeați? 🙂 ), chiar lângă Vasile Ernu, scriitor și unul dintre organizatorii FILB. Acesta era preocupat să pregătească totul pentru ca poetul ucrainean Serghei Jadan să poată intra, la un moment dat pe parcursul celei de-a doua seri FILB, în legătură directă cu publicul român, de pe Skype. De altfel, momentul Skype & Serghei Jadan a fost unul dintre deliciile serii.
Încet, încet, oamenii au umplut sala Clubului Țăranului Român, venind în număr mare de la întâlnirea anterioară, evenimentul de la Librăria Cărturești, care-l avea invitat pe Marius Daniel Popescu și purta titlul „I’m An Alien in Switzerland”.
S-au ocupat scaunele, s-au pus căni cu vin fiert pe masă și s-a așteptat începerea unei noi seri de literatură de foarte bună calitate. Dar, mai întâi, pe scurt, cum a fost la Cărturești.
Marius Daniel Popescu – extraterestrul din Elveția
Nu mergi la o întâlnire cu Marius Daniel Popescu așteptându-te la o discuție serioasă, fără deviere și exclamații, despre scriitură și misiunea scriitorului. Marius Daniel Popescu e exploziv, spumos, cu vorbele și gesturile la el, teatral și cu o dezinvoltură pe care rar o întâlnești în spațiul nostru cultural. Așa că nu trebuie decât să-i pui un microfon în față și să-l lași să vorbească, dovadă că, vineri, rolul moderatorilor – Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu a fost mai mult formal. Popescu e savuros de urmărit dar greu de reprodus ce-a spus. Să încerc. 🙂
“Eu îmi transform viața în literatură. Mă inspir din viața mea de zi cu zi, pe care o trăiesc cu ceilalți. Transform vibrațiile lor în literatură.” Totul este important și totul e literatură, orice gest. Marius Daniel Popescu are o viziune foarte liberă asupra literaturii, respinge constrângerile și clasificările (fiind și el un scriitor greu de clasificat), e un balans între extreme (cum spune chiar el) și o mișcare a centrelor de greutate, a lucrurilor importante.
Totul e important pentru el, e o frumusețe a banalului, a oamenilor, a gesturilor, a obiectelor, indiferent de natura lor. “Cuvintele nu aparțin scriitorilor, cuvintele nu aparțin nimănui”, spune el, menționând că în următoarea carte cuvintele lui vor fi libere. Așteptăm cu interes, mai ales că în primele două e interesant de urmărit relația cu cuvintele.
Marius Daniel Popescu a povestit și din vremea Grupului de la Brașov, despre prietenia cu Sandu Mușina, despre cenacluri, lecturi, întâlniri cu prietenii, cum era privit inițial ca un outsider pentru că nu venea din același mediu literar, despre reviste, despre plecarea în Elveția, îndrăgostit fiind de o elvețiancă. A povestit și cum a învățat singur franceza și cum a ajuns să scrie literatură în franceză. Oamenii pot fi fericiți și fără să citească, spune el, cunoscut pentru atitudinea deloc elitistă în ceea ce privește literatura, atât când vine vorba de scris, cât și de citit.
FILB – Ziua a 2-a. Invitați: Krisztina Tóth, Najwan Darwish, Radu Vancu, Ștefan Manasia, Adela Greceanu, Serghei Jadan. Moderatoare: Luiza Vasiliu
Cu aproximativ jumătate de oră întârziere, seara a doua FILB a început în forță, în cheie optimistă, cu moderatoarea Luiza Vasiliu enumerând motivele de bucurie pe care le avea participând la acest festival: în primul rând, spunea aceasta, pentru că FILB se află, deja, la cea de-a 7-a ediție; apoi, pentru că ne aflam la MȚR, un spațiu în care se poate consuma alcool, cel care mai domolește emoțiile și relaxează sala; în continuare, pentru că ne întâlneam cu scriitori contemporani foarte buni, pentru că publicul era prezent și pentru că scriitorul palestinian Najwan Darwish primise viza pe ultima sută de metri, reușind astfel să vină în România. Singurul motiv de tristețe era că poetul Serghei Jadan n-a mai putut sosi la festival din pricina problemelor delicate din Ucraina. Însă, așa cum spuneam mai devreme, el urma să intre puțin în „legătură directă” pe Skype.
După scurta introducere, Luiza Vasiliu a prezentat excelent fiecare scriitor în parte, cu suficiente detalii în legătură cu cărțile lor, totul succint, presărat cu umor și voie bună. Apoi, așa cum ne-am obișnuit deja la FILB, i-a invitat pe cei cinci scriitori prezenți pe scena Clubului să citească câteva fragmente alese special pentru publicul bucureștean.
Prima care a citit a fost Krisztina Tóth (Ungaria). Scriitoarea a ales o nuvelă, nu poezii, din volumul Pillanatragasztó (Superglue, Editura Magvető, 2014), fragment tradus din limba maghiară de Andrei Dósa. Ne-a bucurat auzul printr-un ritm alert, specific maghiar, cu mici pauze de respiro, serioasă, cu accente potrivite textului. A fost cea mai lungă lectură a serii. I-a urmat Najwan Darwish, scriitorul palestinian, care a citit un poem în arabă, cu tonalitatea aceea exotică, melodioasă. N-am înțeles un cuvânt, căci nu m-am uitat pe foile răspândite în sală, dar a meritat experiența. Vă spun, se petrece ceva aproape magic când un scriitor îți citește în limba lui maternă, mai ales dacă tu nu cunoști o boabă din ea. Simți ritmul pe propria piele. Apoi, Luiza Vasiliu a continuat, citind alte două poeme de-ale lui Darwish în limba engleză.
Radu Vancu a continuat lecturile, citindu-și fainele poeme rapid, cu accent sibian, aș spune. Clujeanul Ștefan Manasia a fost următorul lector. Pe cât de alert a citit Radu Vancu, pe atât de lent, apăsând pe silabe, accetuând cuvinte, a citit poetul Manasia, cel care spunea, înainte de lectură: „Acum o să vedem dacă funcționează selecția de poeme făcută mahmur”.
Intervenția lui Serghei Jadan a venit mai curând decât ne așteptam, chiar înainte ca Adela Greceanu să citească. A intrat în contact cu publicul cu ceva dificultăți, dar, când conexiunea s-a realizat, Jadan a fost extrem de prezent și activ. A citit câteva poeme, în limba rusă, cu patos și o muzicalitate aparte. Vasile Ernu ne-a asigurat traducerea. Jadan ne-a promis că anul viitor nu va mai rata Festivalul Internațional de Literatură de la București și, implicit, întâlnirea cu publicul român.
Adela Greceanu a încheiat momentul lecturilor, citind poeme din cea mai recentă carte de-ale sale „Și cuvintele sunt o provincie”, publicată la Editura Cartea Românească și apărută la Gaudeamus. Publicul a reacționat foarte bine la lectura acesteia, lină, calmă, cu tonalitatea potrivită pentru poeziile ei și extrem de modestă.
Au urmat discuțiile, cu întrebări adresate de Luiza Vasiliu, cinci scriitori ba serioși, ba puși pe glume, în funcție de întrebările la care răspundeau și o sală foarte empatică. Selectez, mai jos, pentru a vă face o idee, o mică parte din conversațiile de aseară. Sper să vă bucurați de fragmentele respective așa cum ne-am bucurat noi ascultându-le la MȚR.
***
Luiza Vasiliu: „Ce-ați făcut vara asta? A fost o vară agitată în Gaza, Budapesta, România, ș.a.m.d. În ce fel și dacă contextul acesta mai agitat a intrat în literatura voastră. Sunteți în cetate sau în afara ei?”
Krisztina Tóth: „În vara aceasta am călătorit mult cu băiatul meu, mi-a apărut o carte în macedoneană și am fost la lansarea ei”.
Najwan Darwish: „A fost o vară oribilă, ca toate celelalte, nimic special. Ce se-ntâmplă în Palestina e o chestiune care durează de șase decenii. E adevărat că masacrele au devenit mai creative. (…)
Mi se pare că este greșit să scrii având o agendă, fie ea politică sau de altă natură”.
Radu Vancu: „Adopt soluția lui Amos Oz, am două stilouri: unul cu care scriu literatură și altul cu care scriu lucruri socio-politice (…)”.
Ștefan Manasia: „Îl felicit pe Radu pentru condeiul lui politic din ultimii ani, eu n-am vocație pentru așa ceva. Vocația mea e de păianjen, detectez angoasele, tâmpeniile realului, absorb lucruri și scriu texte. (…) Știu sigur ce am făcut pe 20 martie: am scris un poem scurt pe care l-am postat pe Facebook”.
Adela Greceanu: „Nu știu prea sigur ce-i aceea poezie politică, poate ar trebui definit. Dar știu că poezia este politică și subversivă prin ea însăși. Îl citez pe Ion Mureșan care spune că, atunci când societatea când este bolnavă, ea secretă anticorpi sub formă de poeți. (…) Eu nu sunt în cetate, sunt în provincie. (…) Mai știu că poetul este un fel de cap de redare”.
***
Luiza Vasiliu: „Cum vedeți puterea literaturii voastre?”
Adela Greceanu: „Nu cred că poezia mea are efecte în societate. Și nici nu aș vrea ca poezia mea să fie nevoită să facă asta”.
Ștefan Manasia: „Cred că frumusețea poeziei este că acționează în cercul noastru strâmt și în alte cercuri strâmte. Poezia poate virusa”.
Radu Vancu: „Faptul că politica este temă, printre altele, în poezie, nu înseamnă că este necesară sau interzisă”.
Najwan Darwish: „Cred că tipul acesta de întrebări se potrivește academicienilor. Să-i lăsăm pe ei să se gândească dacă poezia poate schimba ceva, ce influență poate avea, etc.”.
De asemenea, poetul palestinian a făcut câteva analogii foarte interesante: poetul ca bicicletă, ca mașină, ca titanic, ș.a.m.d.
Krisztina Tóth: „Niciodată nu m-am gândit că scrierile mele trebuie să aibă un efect asupra cuiva. Din punctul meu de vedere, când scrii, nici nu trebuie să te gândești la asta”.
***
Luiza Vasiliu: „Povestiți-ne istoria unui eșec personal ca poeți”.
Krisztina Tóth: „Pentru mine, eșecul a venit când voiam să termin neapărat o poezie și nu puteam”.
Najwan Darwish: „De fapt, asta se întâmplă zilnic, de fiecare dată când scriem. Câteodată scriem ceva bun, altădată – de obicei – nu”.
Radu Vancu: „(…) Nu m-am simțit niciodată atât de îndrăzneț în poezie, de la Russo la Adela Greceanu”.
Ștefan Manasia: „ Atunci când am scris o poezie foarte lăudată de critică și de public, cu o situație inedită și credeam c-am dat lovitura. La câțiva ani după aceea, când am publicat și cartea cu poemul, un bătrân poet din Cluj mi-a arătat un poem cu aceeași situație, scris de el prin anii ’70”.
Adela Greceanu: „Păi, eu n-am mai publicat poezie de zece ani. Altminteri, eșecuri în viața reală am zilnic, nicio problemă. Eșecurile din viața reală oricum nu se potrivesc cu cele din viața poetului”.
***
Luiza Vasiliu, făcând referire la un fragment menționat de Radu Vancu într-o anchetă a Dilematecii: „Poezia deșurubează capul. Recomandați-ne poezie care să ne deșurubeze capul”.
Adela Greceanu: „Pe repede înainte, primul care mi-a venit în minte este Gellu Naum, bineînțeles. Pentru deșurubat capetele mai este și Parohia, de Dan Coman, pe care v-o recomand cu căldură”.
Ștefan Manasia: „O pomenesc pe cea mai recentă care mi-a deșurubat capul: Firul alb, de Andrei Bodiu”.
Radu Vancu: „Philip Levine, un poet foarte interesant de citit, stângist”.
Najwan Darwish: „E o listă fără sfârșit. Sunt sute de poeți buni. Lectura are de-a face cu norocul: să-i întâlnești. (…) Lectura este un destin”.
Krisztina Tóth: „Istvan Kemeny, a fost tradus în română, așa că-l puteți citi cu ușurință”.
***
Notez, puțin disparat, alte două intervenții ale poeților Radu Vancu și Adela Greceanu, care mi-au plăcut tare mult.
Radu Vancu: „Cred că poezia este un fel de selfie. Ea rimează foarte bine cu rețelele sociale, cu obsesia pentru intimitate, este numai bună pentru tipul acesta de expunere”.
Adela Greceanu: „Poezia, când este citită în intimitate, nu te face să te simți mai puțin singur, dar te face părtaș la singurătatea altcuiva”.
***
Apoi s-a deschis sesiunea de întrebări din sală. Din păcate, publicul este, în continuare, rezervat la astfel de acțiuni, așa că singura întrebare adresată din sală a fost a lui Matei Martin, cel care va modera întâlnirea din această seară.
Pe finalul reportajului celei de-a doua zi de FILB, trebuie să menționez, dacă nu s-a înțeles până acum, că seara aceasta a fost una de excepție, cu povești strașnice, scriitori unul și unul, o moderatoare pregătită, incisivă, empatică și o sală receptivă.
Haideți și în seara aceasta la MȚR, acolo unde ne vedem, de la ora 18:00, cu Toni Marques (Brazilia), Marius Daniel Popescu (Elveția), Emilian Galaicu-Păun (Republica Moldova), Petre Barbu (România) și Marius Chivu (România). Moderator: Matei Martin. Dacă însă sunteți pasionați de literatura SF & F, atunci vă recomandăm să mergeți la Biblioteca de la British Council România, unde va avea loc o întâlnire cu întâlnire cu Paul McAuley și Richard Morgan, în compania lui Alis Vasile și Michael Haulică. Programul complet al FILB este de găsit și consultat aici.
Dar cât s-a râs! O seară „de băieți” (remarcați lipsa doamnelor de pe scenă), care a pornit, cum glumea Matei Martin, de la o discuție despre fotbal. Sau care ar fi putut fi toată despre fotbal, mai ales că simpaticul și tatuatul brazilian Tony Marques chiar despre asta a citit, povestea unui copil al cărui tată a fost un cunoscut jucător. Nu știu dacă a fost el sau portugheza în care a citit, dar fragmentul a sunat foarte bine. Tony e un personaj interesant în sine și face FLUPP – primul şi unicul festival internaţional de literatură organizat în favelele marilor oraşe braziliene.
Ziua 3 de FILB 2014, cea în care s-a râs mult. Invitați: Tony Marques, Marius Daniel Popescu, Emilian Galaicu-Păun, Petre Barbu și Marius Chivu. Moderator: Matei Martin
Emilian Galaicu-Păun a citit din Țesut viu. 10X10, o lectură dinamică dintr-un text cu nerv care, pe mine cel puțin, m-a făcut să-mi pun cartea sus pe lista de lecturi. Nu vă spun decât că textul era cu un buclucaș portret al lui Lenin. Petre Barbu, timid și reținut, a schimbat registrul cu un fragment din Marea petrecere, un roman de a cărui apariție soția lui nu a știut. Asta da discreție!
Complet la polul opus a fost Marius Daniel Popescu, scriitorul stabilit în Elveția, cu un succes enorm în spațiul elvețian-francez (câștigător a multe premii literare, printre care prestigiosul Premiul Robert Walser) și cu o prezență… explozivă. El a citit începutul din Culorile Rândunicii, cea mai recentă carte a sa (a doua dintr-o trilogie ce începe cu Simfonia lupului, ambele excelente), un text dur, despre moartea mamei.
Cât despre Marius Chivu, a citit un fragment din Vieni qua!, una dintre povestirile din Sfârșit de sezon. Cu un băiat, o fată, un cort, discuții glossy, un buldog francez și o plajă. După cum se știe, Marius este un mare susținător al prozei scurte și, cu acest volum, arată că îi stăpânește foarte bine mecanismele.
Discuțiile s-au dus departe, uneori au ajuns în absurd, și bine au făcut pentru că, cum spuneam, mult am mai râs. Matei i-a întrebat despre actul scrisului, solitar în esență, în raport cu textul ca artă performativă, ca lectură și întâlnire cu cititorii. Tony Marques a vorbit despre voce, ca bază a comunicării și a literaturii, în sine. Și a spus ceva care mi-a rămas adânc în minte, anume că, prin scris, ia o vacanță de la el însuși. Și că „în realitate, rețelele sociale sunt despre povești”. Pentru el, scrisul e și o îndepărtare de moarte.
„Toate cărțile mele vin din bibliotecă”, spune Emilian Galaicu Păun, referindu-se la referințele livrești, la scrisul pe îndelete. Atunci când scrie, își rostește textul, astfel încât să știe că poate rezista lecturii. Pentru Petre Barbu, căruia îi e greu să vorbească despre scrisul său, literatura e rezolvarea unei crize. Crede că vorbele nu au nici o valoare să împingă textul și că, odată scrisă, o carte nu-ți mai aparține. „Cred cu tărie că anumite cărți ne caută ele pe noi”, mai spune el.
Marius Chivu a văzut întotdeauna scrisul ca pe un proces în doi timpi, care-i produc ambele mare plăcere, unul solitar, de scris, și altul de întâlniri cu oamenii și discuții. „E o formă de magie la mijloc”, spune Marius, pe care o asigură literatura.
Marius Daniel Popescu a dinamitat scurt și colocvial viziunea ușor idealistă a celorlalți despre scris. „Suntem aici să ne masturbăm un pic cu scriitorul, cu solitarul, cu magia. E o prostie, un mit chestia asta cu scriitorul solitar, scriitorul nu e mai solitar ca alții. Fiecare are solitaritatea lui, care nu e mai mică sau mai proastă ca a celorlalți. De ce trebuie să fie scriitorul mai tare ca ceilalți? Te aduc ăștia la festival cu solitaritatea ta”. Cum ne-a obișnuit din alte discursuri ale sale, Marius Daniel Popescu demitizează imaginea scriitorului, pune semnul egal între scriitor și orice altă meserie (el fiind, de fapt, șofer în Elveția).
Cum spuneam, autorii prezenți s-au destins, au râs, au făcut multe glume, s-au spus anecdote și povești, s-a filosofat un pic, au trecut de la masturbare la Putin, de la favele la reviste și de la tatuaje la fitness-ul care ne ține în formă pentru scris (și la Tony se vedea asta :); ne-a plăcut și când și-a arătat tatuajele și a spus povestea lor).
Tony Marques a povestit despre festivalul din favelele braziliene, despre viața dură de acolo și despre copiii care vor să scrie literatură, uneori abordând teme inedite (de exemplu francezii, când, de fapt, copilul care scria despre ei nu întâlnise vreodată un francez), despre marginalii și despre viața de acolo. Despre sărăcie vorbește și Marius Daniel Popescu, spunând că trebuie să învățăm fericirea de la cei săraci care găsesc bucurie în lucrurile simple. Marius Chivu a amintit și de jena de a spune că ești scriitor, pe care a întâlnit-o la mai mulți autori, iar Emilian Galaicu-Păun a spus cum îl motivează pe el timpul, mai precis deadline-urile.
E fain să vezi scriitori discutând atât de relaxat, fără mâini la tâmplă, vorbind firesc despre viață și scris, mai ales atunci când sunt foarte diferiți între ei. Când ai un Petre Barbu tăcut, introvertit și timid, alături de un Marius Daniel Popescu vulcanic, un Emilian Galaicu-Păun simpatic, alături de un Marius Chivu la fel de simpatic și un brazilian care se adaptează repede la „realitățile românești”, știi că seara e una reușită. 🙂
Seara s-a terminat cu greu, cu chef de vorbă, iar discuțiile au continuat pe terasă, la un vin. În seara aceasta, discuțiile sunt dedicate SF-ului și fantasy-ului, o premieră pentru un festival românesc de literatură, și sunt urmate de cocktail. Vă așteptăm!
• Lectură Paul MCAULEY (Marea Britanie) – din romanul Războiul liniștit; ediția în limba română, apărută în 2014 la Editura Paladin, în traducerea lui Nicu Gecse
• Lectură Richard MORGAN (Marea Britanie) – The Dark Defiles, în curs de aparitie, fragment tradus din limba engleză de Roxana Brînceanu
• Lectură Sebastian A. CORN (România) – din romanul Ne vom întoarce în Muribecca, apărut la Editura Nemira în 2014
• Lectură Michael HAULICĂ (România) – din romanul Transfer (ediție revăzută), publicat de Millennium Books, în 2014
• Open Talk – moderator: Oliviu Crâznic
• Cocktail, oferit de Ambasada Elveției în România și Swiss Sponsors’ Fund, în onoarea scriitorului Marius Daniel Popescu
O ușoară nostalgie te încearcă, inevitabil, atunci când mergi la ultima seară a unui festival – mai ales dacă acela se numește FILB. Iar nostalgia respectivă ia amploare atunci când, ziua următoare, scrii despre sfârșitul festivalului. Deși anul acesta FILB a durat patru zile – prelungire de o zi, spre deosebire de anii trecuți – și a avut în program patru seri de literatură la MȚR și trei evenimente conexe, la Cărturești Verona, Librăria Bastilia și Biblioteca British Council, parcă tot nu ne-a ajuns. Vrem, mereu, mai mult. Și asta pentru că ne place atmosfera intimă și caldă creată la Clubul Țăranului Român, ne încântă să descoperim autori contemporani noi, extrem de buni, din toate colțurile lumii, să ascultăm discuții literare cu tâlc și să povestim, după evenimente, despre tot ce ne trece prin cap. Sperăm că povestea FILB nu se încheie aici și că, anul viitor, tot pe la început de decembrie, ne vom strânge, din nou, la MȚR.
FILB, ziua a 4-a, cea în care SF-ul a dominat sala Clubului Țăranului Român.
Invitați: Paul McAuley, Richard Morgan, Sebastian A. Corn, Michael Haulică. Moderator: Oliviu Crâznic
Când nu știi prea multe despre literatura și, implicit, lumea SF & F, mergi la o întâlnire de acest tip cu o strângere de inimă. Nu știi la ce să te aștepți. Te va plictisi, te va ului, te va provoca? Și, când intri în Clubul Țăranului Român, cu cinci minute înainte de începerea ultimei seri de FILB, vezi o mulțime de oameni înghesuindu-se pe scaune, în picioare, prin colțuri, pe lângă mese. Și-ți spui, în gând, că nu prea cunoști pe nimeni, ceea ce înseamnă că cititorii de SF & F au invadat FILB-ul. Semn de bun augur, desigur.
Găsești un loc, îți scoți laptop-ul și te pregătești pentru seara SF & F, cu un vin fiert alături. Oliviu Crâznic, moderatorul celei de-a patra seri FILB, el însuși autor SF român, ia microfonul și deschide evenimentul. Spre deosebire de Luiza Vasiliu, de exemplu, moderatoarea celei de-a doua seri, Oliviu Crâznic a mers pe un alt tipar: a prezentat, foarte pe scurt, fiecare invitat în parte (menționând ce cărți ale autorilor au fost publicate în limba română, profesia fiecăruia, etc.), nu de la început însă, ci pe măsură ce îi invita să citească și să-și prezinte opera literară.
Primul care a citit a fost Paul McAuley, biolog și scriitor SF, care ne-a delectat cu un fragment din „Războiul liniștit” (prima carte din serie, apărută în 2014 la Editura Paladin, în traducerea lui Nicu Gecse). Lectura sa a fost dominată de un accent britanic delicios și un ritm alert – mi-a plăcut că s-a conformat, cu răbdare, când publicul a cerut să citească mai tare.
Richard Morgan a fost următorul lector. El este unul dintre cei mai importanți scriitori SF britanici, care de curând a trecut și pe domeniul Fantasy. „Carbon modificat” se numește primul volum al său, tradus și-n română, la Editura Tritonic, în 2008, de Roxana Brînceanu. A citit dintr-un volum pe care abia l-a terminat și care va fi publicat în curând în Marea Britanie, „The Dark Defiles”, ultima parte din trilogia „A Land Fit for Heroes”. Când Oliviu Crâznic i-a cerut să le spună oamenilor din public despre ce scrie, acesta a afirmat, printre altele, că „în Fantasy, nu trebuie să fii foarte sigur pe ceea ce scrii, scrii și vezi apoi despre ce este vorba”. Apoi s-a ridicat în picioare pentru a citi, și-a pus ochelarii și, în stilul caracteristic britanic, a citit rapid, cu o tonalitate dură, a însoțit lectura de gesturi, a ridicat vocea sau a domolit-o, în funcție de variațiile textului și, în principiu, a făcut tot ce trebuie pentru ca experiența lecturii să fie un adevărat performance.
Scriitorii români au continuat lecturile. Sebastian A. Corn, cel care chiar nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind cunoscut chiar și de cei mai puțin pricepuți într-ale literaturii SF, chirurg toracic și câștigător a peste patruzeci de premii literare, a citit un fragment din romanul Ne vom întoarce în Muribecca, abia apărut la Editura Nemira. Înainte însă, a povestit puțin despre roman, personajele principale, motorul său SF. Tot o lectură cu ritm alert, o dicție foarte bună, intonație, o voce blândă.
Reprezentant al cyberpunk-ului românesc, editor, critic, Michael Haulică a citit finalul din Vremea zăpușelii, emoționat pentru ceea ce a dat de înțeles a fi prima sa lectură din viață – un fragment cu puțin limbaj licențios, ceea ce a stârnit râsete în sală, foarte bine construit stilistic a.k.a. fraze foarte bune. Cred că e ceva cu autorii SF, toți citesc extrem de rapid, parcă și-ar dori să scape de „tortură” mai repede.
După lecturi a început sesiunea de discuții, prima dată cu întrebări adresate de către moderatori, apoi cu întrebări din sală. Cred că a fost cea mai lungă seară FILB, de mai bine de trei ore de conversații literare. Așa cum sper că v-am obișnuit, selectez, mai jos, fragmente din aceste discuții.
***
Oliviu Crâznic – Cum a ajuns fiecare dintre ei scriitor? Plus câteva cuvinte despre romanul de debut.
Paul McAuley: „Prima dată am scris un roman pe la 14 ani, deși nu știam să scriu unul. Am avut dreptate. A fost o prostie. L-am aruncat după aceea. M-am reapucat la vârsta de 30 de ani. Și am început cu proză scurtă, e o ocazie bună să înveți să scrii. „Four hundred billion stars” a fost primul meu roman. Pe scurt, am fost mereu interesat de SF”.
Richard Morgan: „Scriu de când țin minte, încă de când eram foarte mic. A durat ceva timp. Am scris primul roman pe la 21-22 de ani, după ce, pe la 14 ani, am scris, timp de vreo 5 ani, la o altă carte care părea să nu se mai termine. Când l-am descoperit pe Gibson mi-am dat seama că aia voiam să scriu. Am scris un roman foarte prost, care, din fericire, nu a fost publicat niciodată”.
Sebastian A Corn: „Când eram mic, îmi plăceau foarte tare Dumas și cărțile western. Așa că m-am apucat să scriu un Winnetou foarte mare. Când am mai crescut, am mers la Nemira, care era cea mai mare, ei aveau o revistă, Nautilus, la care trimiteam proză. Mi-a fost publicat primul roman pentru că am câștigat un premiu I la un concurs”.
Michael Haulică: „Aș putea spune o poveste care le cuprinde pe toate cele care s-au spus până acum, așa că data viitoare chemați-mă doar pe mine.
Conștient, pe la 14 ani, am scris o poezea pentru o fătucă; nu mai știu dacă i-am dat-o, dar știu că, a doua zi, i-am furat fătucăi poza de la panoul de la intrare, am fost prins de director și pedepsit. Aia a fost prima suferință a scriitorului.
La Iași, am fost ademenit la un cenaclu, unde băieții scriau SF. Ei, și acolo am dat, prin 1987, de niște povești ale lui Gibson. Având și vreo 10 ani de programare, m-am gândit că asta e, asta vreau să scriu. Tot la Iași s-a întâmplat și povestea cu publicatul: „Maria Magdalena”, prin 1999, vreo 300 de exemplare – epuizate, n-am ce zice. Am scris trei cărți, am publicat opt. Viața merge înainte”.
***
Oliviu Crâznic – Dificultățile pe care le întâlnește un tânăr în ceea ce privește publicarea și, implicit, scrierea unei cărți.
Paul McAuley: „Să fii scriitor e foarte frumos. Nu lucrezi pentru nimeni, faci ceea ce-ți place, etc. Când există o problemă economică, e adevărat că industria cărții suferă foarte tare. Agenții, editorii, se tranformă în dragoni.
Richard Morgan: „Cea mai mare provocare este să intri pe ușa aceasta, să fii publicat, cunoscut și așa mai departe. Bine, și atunci s-ar putea să ai probleme dacă vrei să trăiești din asta. Ar mai fi ceva, că trebuie, în mod constant, să te reinventezi, să scrii ceva proaspăt, foarte bun. Însă, toate aceste griji și multe altele sunt infinit mai mici decât cele ale oamenilor care au o altă meserie. Dacă auziți vreun scriitor profesionist, care face numai asta, că se plânge, puteți să-l loviți, nu are dreptate”.
Sebastian A.Corn: „Este o mare diferență între piața românească și cea anglo-saxonă. Trăim într-o paradigmă diferită. Nu știu câți dintre scriitorii români trăiesc din scris. Și nici nu știu dacă asta e important. Dacă-ți bagi în cap faptul că vrei să scrii, nu mai scapi, indiferent că vei câștiga bani din asta sau nu. (…) Câteodată, mă gândesc că aș vrea să câștig la loto, pentru a nu mai merge la spital. Dar sunt convins că aș fi nefericit, căci îmi place și ceea ce fac acolo. Noi plecăm de la altă premiză decât cei din lumea anglo-saxonă”.
Michael Haulică: „Cea mai mare greutate a scriitorului român este faptul că e scriitor român. Mie mi se pare că se publică foarte ușor în România. Prin mânuțele mele astea două au trecut jumătate dintre textele SF din țară. Deci știți, dacă aveți un text, dați-mi-l: dacă e bun, va fi publicat. Dacă s-ar vinde 15.000 de exemplare dintr-o carte, un scriitor ar putea să trăiască cam cu un salariu mediu pe lună. Ideea e să se vândă. Scriitorul român se lamentează mult, mai ales cei care scriu o carte o dată la 5-10 ani”.
***
Oliviu Crâznic – Cât de importantă este documentarea pentru un roman SF, respectiv pentru un Fantasy?
Paul McAuley: „Citesc foarte mult, nu fac o documentare precisă. Lumea este de cercetat. Și întotdeauna sper ca ceea ce documentez să fie îngropat în poveste, să nu se vadă”.
Richard Morgan: „În majoritatea cazurilor, cercetarea o fac mai mult inconștient. Citesc mult, multe studii, așa că asimilez multe informații. Pentru că-mi place să fiu la curent cu tot ceea ce e nou pe partea aceasta, nu-mi dau seama când mă documentez și când nu. Și oricum, nu e important să fie adevărat, ci să se simtă de parcă ar fi adevărat, să fie credibil. Una peste alta, nu prea mă documentez, las documentarea să vină la mine”.
Sebastian A.Corn: „E normal să te documentezi pentru orice carte. Și așa te mai cultivi și tu. Îmi aleg, de obicei, subiecte care-mi plac, așa că e o activitate frumoasă. Sunt exerciții foarte interesante. Am vrut, de exemplu, să scriu un space opera la un moment dat, dar, după ce am citit A brief history of time a lui Stephen Hawking și am ajuns la string-urile lui, văzând că nu înțeleg nimic, m-am apucat să citesc la alții despre ele. Cum tot n-am înțeles nimic, am zis gata, n-o să scriu niciodată despre ele”.
Michael Haulică: „Vreau să scriu un fantasy așa că, pentru iarna asta, mi-am adunat tot felul de romane fantasy publicate la Trei, Nemira, Paladin și mă voi apuca să le citesc pe toate. Alt tip de documentare nu știu. Trebuie să mă documentez despre documentarea pe fantasy, nu știu cum o fac cei care scriu”.
***
Fragmente disparate, care mi s-au părut foarte interesante:
„Sunt o persoană foarte răzbunătoare. Nu-i uit pe cei care-mi fac rău. În mintea mea, mă gândesc mereu ce le-aș face dacă aș știi că pot scăpa cu asta. Dar, de fapt, nu sunt violent. Le pun în proza mea” (Richard Morgan).
„Cred că toți citim cărți pentru că ne plac sau nu ne plac personajele. Literatura e bună sau nu, îți place sau nu-ți place, asta e ideea” (Sebastian A. Corn).
„O carte bună de SF este egală cu o carte mainstream, plus o lume care să se susțină. (…) Unii ne citesc pentru ideile îndrăznețe pe care le punem acolo, alții pentru frazele bune sau pentru că le place ce povestim. E simplu. (…) Dacă cineva îmi spune că a reținut o frază mișto din cartea mea, atunci gata, mi-am făcut treaba” (Michael Haulică).
„Partea frumoasă din literatură e că te ajută să-ți răspunzi la întrebări” (Paul McAuley).
***
Printre subiectele atinse s-au mai numărat importanța premiilor, din punct de vedere profesional, dar și personal, ce rol au avut studiile, meseriile scriitorilor în activitatea lor literară, s-a vorbit despre Dumnezeu (SF-iștii sunt atei și materialiști prin excelență), despre universalitatea operei, importanța promovării cărților, chiar de către scriitor, ș.a.m.d. Pe scurt, povești cu tâlc, ba amuzante, ba foarte serioase, discuții relaxate, asezonate cu multe aplauze din public – fac o paranteză pentru a spune că publicul a fost foarte empatic, receptiv, activ.
Încă două lucruri: Michael Haulică a notat, pe parcursul serii, încontinuu. Sunt curioasă ce-o fi scris :). Iar cei doi autori britanici au împărțit o interpretă, pe care am admirat-o toată seara pentru cum s-a pliat pe fiecare și cum a încercat să traducă în stângă și-n dreapta, chiar și răspunsurile scriitorilor români.
Cea de-a patra seară FILB s-a încheiat cu câteva cuvinte din partea organizatorilor – Oana Boca, Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu (Ioana Gruenwald, deși prezentă, nu a intervenit) -, pe care-i felicităm pentru această ediție minunată, și cu un cocktail oferit de Ambasada Elveției în România și Swiss Sponsors’ Fund, în onoarea scriitorului Marius Daniel Popescu.
Să ne vedem cu bine la FILB-ul de anul viitor! 🙂