Luna trecută întrebam cincisprezece scriitori români ce baruri, cafenele sau restaurante frecventează, fie cu prietenii sau familia, fie singuri, pentru a scrie sau a-și petrece timpul liber. Cum credem cu tărie în literatura română contemporană și suntem de părere că scriitorii români merită, cu vârf și-ndesat, să fie citiți, am revenit cu o anchetă care, sperăm noi, vă va stârni interesul pentru cărțile acestora.

Dacă despre scriitorii din afară știm cum și unde lucrează, ce ritualuri de scris au sau cum arată camerele în care își compun cărțile, despre scriitorii români aflăm mai greu (mai mult prin interviuri, accidental) informații de acest tip. Așa că i-am rugat, pe șaisprezece dintre aceștia, să ne spună care sunt locurile și obiceiurile lor de scris. Tema le-a plăcut și ne-au răspuns, cu amabilitate, următorii scriitori: Simona Popescu, Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru, Ana Maria Sandu, Robert Șerban, Adina Rosetti, Silviu Gherman, Petronela Rotar, Corina Sabău, Ionuț Chiva, Liliana Corobca, Florin Irimia, Adina Popescu, Dan Pleșa, Svetlana Cârstean și Iv cel Naiv.

 

Simona POPESCU

Alte (în)scrisuri, alte încăperi…

Cum scriu?

Scriu greu şi dezordonat. Funcţionează însă un fel de instinct – sau nu ştiu cum să-i zic – care are legătură cu nevoia de ordine, de limpezire, de recapitulare, de interpretare a lucrurilor – „procese” care scapă raţiunii simplificatoare. Culeg continuu, din mers, tot felul (să le spunem, ca să nu ne complicăm, „informaţii”, din lumea vastă şi imprevizibilă, fie ea „exterioară” sau „interioară”) – ca pasărea care strînge nimicuri pentru cuib. Nimicurile sînt foarte preţioase. Fără ele, pasărea n-ar avea locul ei, viaţa ei. Fără „loc”, nici zbor n-ar fi! Aşa şi eu, îmi fac cuiburi de hîrtie, ca să am de unde să decolez şi la ce să mă întorc (pentru alte desprinderi, nu?). În laptopul meu există chiar nişte fişiere care se numesc pur şi simplu ADUN. O colecţie de „materiale de construcţie” pentru varii cărţi viitoare, cărţi pe care le voi scrie peste un an, doi, zece, douăzeci – sau cîţi or fi să fie! „Depozitul” (şi concret, ca număr de pagini, şi virtual, deci inombrabil – pentru că fiecare informaţie implică o serie de lucruri nevăzute) conţine destul pentru… 100 de ani de-acum înainte! Dar cum eu scriu o carte la şapte ani, din el nu va fi folosit decît un mic procent. Restul – un fel de QRcoduri sinecdotice, indescifrabile, cu legato-uri care vor fi pe veci pierdute.

Uneori termin un text de o pagină în cîteva minute şi altădată în cîteva luni. Dacă e prins într-un ansamblu, sigur mă „preocupă” cîteva luni (că n-am încotro, intră fragmentul în jocul variilor conexiuni, se metamorfozează). Dacă e iarnă, scriu mai concentrat, mai intens. Dacă e vară, scriu mai… mătăsos, mai… catifelat. Uneori, am nevoie de muzică, altfel sînt ca un pietroi. Cînd e muzică, mă legăn adesea în timp ce merg mîinile pe tastatură, ca pe o claviatură de pian. Am descoperit de ceva vreme că scriu foarte uşor cînd alţii vorbesc. La conferinţe sau întîlniri “cu logos”. Îmi vin tot felul de idei, într-o mare viteză, fără legătură cu ceea ce aud urechile. Îmi voi cumpăra un laptop prietenos şi uşor şi o să mă vedeţi pe la lansări de carte sau vorbiri din astea cît mai lungi scriindu-mi viitoarele cărţi. Îmi voi schimba stilul. Gata cu scrisul cîte şapte ani la o carte! Şapte luni maxim! Voi deveni o grafomană, voi publica două cărţi pe an, voi trece la romane cu dialog și acțiune! (Glumesc.)

Locuri pentru scris

De cînd ne-am mutat, acum un an şi jumătate, într-o altă casă, nu-mi găsesc locul. Am încercat în trei camere diferite, în cîte un colţ. Nu se leagă nimic! Zonă rece. Mi-am organizat o cămăruţă numai a mea, cu obiectele mele, multe şi mărunte, cu cărţile mele (doar jumătate dintre ele de literatură), cu pereţii plini cu desene ale fetiţei mele de cînd era foarte mică, rame goale şi foarte frumoase una într-alta, fotografii, hîrtii şi hîrtii şi hîrtii pe sub pat, sub birou, în sertare. Mi-am cumpărat o maşină de cusut care nu funcţionează, din care o să-mi fac o masă cu pedală. Trebuie să-i mai pun un blat de lemn. Apoi, voi schimba poziţia noului meu birou. Lumina trebuie să vină din stînga. Acum vine din dreapta şi mă blochează. Sub ferestră – două cartoline. Pe una scrie L’Usage du temps, pe cealaltă Mille-Feuilles. Pe peretele din faţă – o hartă de metrou din Paris, o ramă rotundă, de lemn, pentru goblen, în care se află, agăţat, un mărţişor ca un goblen în miniatură, în care e cusut un coşar, şi trei fire de levănţică. O poză cu mama în iarbă, tînără, frumoasă. Rîzînd. O compunere înrămată (a Dandei, de cînd era în clasa a doua), ceva despre “broasca dorinţelor” şi „broasca uşii”. O plăcuță cu circuite integrate de la un vechi aparat, montată într-o carcasă de plastic gri – un fel de tablou în care am atîrnat un înger mic de lemn și un glob de lemn portocaliu pe care e desenată o mică inimioară roșie. Mai sus, pe etajeră, tot felul (din care aleg doar o cartolină cu o canapea abandonată pe marginea unui drum). Și mai sus, o turtă dulce în formă de trifoi cu patru foi, din care cineva a muşcat cîndva o bucăţică, e atîrnată de un cui cu o sfoară. Pe peretele din stînga, o poză cu bunicii mei, o ramă în care sînt alţi doi trifoi cu patru foi, unul foarte mare şi altul foarte mic (pe hîrtie, lîngă cel mare scrie „de la tata”, iar lîngă cel mic, scrie „de la Andrei”). Alături, tot într-o ramă mică, franţuzească – o frunză de dafin lîngă care scrie „de la Ezra”. O să povestesc odată ce e cu ele. Pe peretele din stînga – o fotografie cu tata şi una în care apar, tineri, prietenii mei Andrei, Marius şi Caius. În spate, două corpuri de bibliotecă şi o oglindă mare, de cristal, de la dulapul dezmembrat al vecinei mele de la trei. Ea vroia s-o arunce. În oglindă, dacă mă întind în patul de o persoană, se vede tot ce văd eu stînd la computer (şi computerul deschis, unde mă aşteaptă un text despre cum scriu şi locurile în care scriu). Şi nu se văd o grămadă de alte lucruri mici, care nu se vor vedea nici în acest text.

Ei bine, aici, unde încerc eu să-mi fac „cuibar”, nu de ape, ci de gînduri, pot scrie cîte ceva, dar nu şi, deocamdată, asambla. Cum am de re-asamblat vreo două cărţi, mă duc din cînd în cînd în vechea casă, pe care încă nu am vîndut-o şi care e aproape goală. Mă instalez în cămăruţa de dincolo de bucătărie, unde obişnuiam să scriu. În faţă, un perete cu desenele de demult ale Dandei. La dreapta, un computer ancestral, cu care nu mai am ce face, dar a fost computerul meu şi în hard-disk sînt texte pe care nu le voi mai recupera niciodata. Dar sînt! La stînga, fereastra prin care văd blocul lui Mircea Nedelciu. Nimic în cameră, nici o carte. Doar biroul vechi, cu sertarele golite. Nu am conexiune la Internet, deci e bine. Stau pe un scaun de plastic roşu pe care am pus o pernă uriaşă. Scriu cu picioarele încrucişate sub mine, ca de obicei. Stau turceşte. De la o vreme mă dor genunchii. Ce-o să fac eu cînd nu voi mai putea scrie turceşte? Imposibil să scriu picior peste picior, cu picioarele pe pămînt! Stau în casa aia aproape goală şi… re-asamblez. E o acţiune aproape fizică, parcă mut blocuri de piatră de colo-colo. Blocuri de text masiv. Sau, uneori, ca într-un fel de jocuri de logică şi intuiţie şi… noroc (Mahjong?, Bejeweled?, Sudoku? etc.) – mişc, mental, bile şi imagini şi numere şi tot felul. Cînd obosesc, mă duc în camera din faţă, unde pe jos e un palton îmblănit, cîndva al bunicii Ica (ar fi împlinit anul ăsta 111 ani). Mă întind pe el şi mă uit pe fereastră la cer. Pe cer, la mare înălţime, pe seară, sînt foarte multe păsări, mici, mici, departe, departe. Dar cine se uită pe cer la Bucureşti?

Poate o să ajungem vara asta, pentru măcar cîteva zile la rînd, fără să mai trebuiască să muncim, la căsuţa noastră de lîngă o pădure. În spatele casei, unde e răcoare, cu pădurea în faţă şi cu un acoperiş de frunze deasupra, mi-am făcut anii trecuți “biroul” – o masă roşie, un scaun roşu, de plastic. Masă de scris în natură. Aşa, da! Ea îşi vede de treabă şi foşneşte, eu îmi văd de treabă şi fac linişte în mintea mea, ca să apară imaginile doldora de cuvinte. Acum sînt în Bucureşti, la biroul meu şcolăresc (al Dandei, de cînd era la generală), e aproape noapte şi cîntă tare nişte greieri. Îmi ridic capul şi dau de o fotografie 3D cu o broscuţă dintr-un film, una Samy. Înoată în apă şi parcă zboară, cu aripile întinse, ca un înger verde, hidrocefal, vesel. Desupra scrie Explorez les fonds marrants! Simetric, o cartolină cu un înger cu o rochie de litere. Dedesubt scrie: Ange travail dur. Mă gîndesc să dau drumul la muzică. Să fie… Massive Attack (Angel, desigur).

 

Cecilia ȘTEFĂNESCU

Locul din casă în care scriu e bucătăria. Asta probabil pentru că, atunci cînd m-am mutat aici, a fost prima încăpere pe care am mobilat-o. În al doilea rînd, pentru că nu e deloc o cameră separată, e mai degrabă austeră, are vedere spre un perete gri care, vara, cel mult e plin de iederă, nu te face să-ţi pierzi şirul, iar monotonia priveliştii îţi fixează gîndurile. Lucrul cel mai important însă nu e camera, ci casa. În casă, atunci cînd scriu, nu trebuie să existe nici cea mai mică suflare de om. Orice zgomot, bănuiesc că pînă şi respiraţia cuiva dintr-o cameră alăturată, îmi taie ritmul de scris. De aceea, în primii trei ani, după ce l-am născut pe Vlad şi am stat cu el acasă, nu am scris nici măcar un rînd.

La fel de bine scriu într-o cameră de hotel. Pentru mine, o rezidenţă ideală ar fi să stau trei luni, chiar şi în Bucureşti, dar nu acasă, ci la un hotel. Printre mobilele acelea impersonale, în încăperea pe care ţi-o curăţă în fiecare dimineaţă cineva, cocoţată în pat, acolo merge cel mai bine scrisul.

Florin IARU

Scriu oriunde.

De preferință, într-un loc zgomotos.

Zumzetul mulțimii îmi dictează ritmul.

De aia, pot să scriu în pat, la restaurant, la masă, în tren, pe locul mortului, pe telefonul mobil.

Paradoxal, zgomotul devine ininteligibil, ca rămășița „Big-Bang“-ului.

Ah, uitasem. Cînd scriu poezie, e musai să fiu singur cuc.

 

Ana Maria SANDU

De curînd am dat peste niște foi dactilografiate cu fragmente din prima mea carte. Le bătusem la mașina de scris primită cadou de la ai mei. De terminat am terminat Din amintrile unui Chelbasan la primul computer Mac, unul verde și bombonos.

De atunci am scris numai la butoane. Dar cel mai bine m-am înțeles cu cele două laptop-uri argintii. Pe cel de acum îl alint “coaja” și îmi aduc aminte că atunci cînd l-am văzut cît de subțire era nu-mi venea să cred că poate fi adevărat.

Sînt dependentă de jucăria asta, ca și cînd degetelor mele le-ar fi crescut niște extensii și altfel nu mai știu să funcționeze. Am ajuns să nu mai pot să scrie nici măcar cîteva rînduri pentru redacție pe un computer străin.

N-am putut niciodată să lucrez în spații publice, deși ideea îmi place. Scriu numai acasă. Am nevoie de o carapace cunoscută care să mă izoleze de lume. În ultimii vreo nouă ani am avut biroul, adică o masă neagră, micuță, în dormitor. Patul trebuia să fie făcut și jaluzelele ridicate, foile ordonate. Zgomotele mă perturbă, deci nu ascult nici măcar muzică.

De vreo două luni m-am întors în camera de zi. E mai multă lumină. Stau turcește pe canapea, cu laptop-ul în brațe, și scriu altfel. Nu doar dimineața ca înainte, ci în diferite momente ale zilei. Nu știu încă dacă renunțarea la rutină îmi priește, dar felul în care cade lumina în camera cealaltă îmi ordonează gîndurile altfel.

Robert ȘERBAN

Acum vreo 13-14 ani, l-am văzut pe romancierul Cătălin Dorian Florescu scriind într-o cafenea din Zurich. Una zgomotoasă, cu două uși, pe care se intra și se ieșea ca-n gară, cu oameni care ciocneau pahare și sticle, vorbeau tare, cântau, râgâiau, trânteau. Bașca muzica de… fond, ceva rock. Am rămas stupefiat: cum naiba poți așterne un rând în nebunia asta? Cătălin nu doar un rând a scris astfel, ci romane întregi. Toate cele cinci romane ale sale sunt țesute prin fel de fel de cafenele. Scrie și 12 ore pe zi acolo. Ei bine, în 2005 am avut o rezidență literară într-un orășel austriac, Krems. Și am tot încercat să scriu în camera în care stătem. Nimic. Am vorbit cu C.D. Florescu la telefon și i-am spus despre impasul în care eram. Iar el m-a întrebat: de ce nu încerci într-o cafenea? Ce aveam de pierdut, că tot nu mergea… Am încercat. Și a fost teribil, căci scriam. Cu ritm, cu spor, cu exaltare. Toată gălăgia din acel spațiu dinamic mă făcea să mă strâng în mine, îmi genera un soi de acuitate a privirii, a amintirilor, a sentimentelor, a textului. Acolo am scris Cinema la mine-acasă. De atunci, când îmi propun să scriu poezie, merg prin cafenele. În Timișoara, am scris bine în Cafeneaua verde, un spațiu aparte, deschis cam de un an-doi, care seamănă cu cafenelele vechi, vieneze, în sensul că are tavanul sus, e înaltă, adică, deloc aglomerată, nițel retro și posedă o atmosferă… bună. N-am mai fost pe acolo de câteva luni, dar abia aștept să dau o fugă, poate-mi întâlnesc muza. Poate dă și o cafă…

Adina ROSETTI

Îmi plac foarte mult întrebările-astea pentru că-mi dau ocazia perfectă să încep să mă plâng de lipsă de: timp, spaţiu, linişte şi alte chestii esenţiale scrisului. Şi nu sunt mofturoasă deloc, nu am pretenţii de rock star, nu-mi trebuie vreun cocktail anume să-mi declanşeze inspiraţia, nici măcar nu beau cafea, de fumat nu fumez decât foarte puţin şi nu prea o fac în casă, vreau doar linişte sau măcar un surogat de “a room of my own”, cum spunea Virginia Woolf în minunatul ei eseu despre scris, mai ales despre scrisul “feminin”. Am scris de când mă ştiu în apartamentul meu din blocul în formă de U (pe care l-am şi ficţionalizat în Deadline), mutându-mi biroul în diferite camere, în funcţie de apariţia copiilor în viaţa mea (am doi) şi-acum am ajuns, probabil definitiv, în sufragerie. Cum m-am apucat serios de scris literatură abia după ce m-am apucat de făcut copii, nu e greu de ghicit că programul meu de scris are o strânsă legătură cu programul copiilor. Ah, şi cu programul jobului! Ah, şi după ce termin cu cumpărăturile şi facturile, service-ul de maşină, şedinţele cu părinţii de la şcoală şi grădiniţă şi schimbatul becurilor. Şi sigur mai era ceva, da’ îmi scapă acum…

(Încerc să) scriu când rămân singură acasă şi când se termină toate treburile şi când îmi pleacă la plimbare toate gândurile şi grijile din minte. E singurul meu obicei legat de scris. Din cauza asta n-am mai scris de ani buni , insă pot să va povestesc despre ce birou minunat am! Da, am cel mai frumos birou din lume, deasupra căruia veghează cărţile preferate, nişte fotografii cu Clara şi Anton şi muza mea personală. Am o muză personală, desenată pe perete de prietena mea, Cristiana Radu, cea care făcut ilustraţiile cărţii “Domnişoara Poimâine şi joaca de-a timpul”. Levitează, cu ochiii închişi şi rochiţa ei vaporoasă, deasupra unor cuvinte desprinse din “Alice în Ţara Minunilor”, care dansează la mine pe perete. Dacă vreţi, vi le zic şi vouă: “When I use a word, Humpty Dumpty said, it means what I choose to mean, nothing more, nor less.” Drăguţ, nu? Eu tot sper că o să mă ajute, după ce se va face linişte…

P.S. Mai am un loc de scris secret, unde am terminat Deadline şi unde sper să mai termin şi alte lucruri, la mine la ţară pe verandă, dar pentru că e secret, nu pot să va spun unde este…

Silviu GHERMAN

Scrisul este pentru mine o activitate foarte intimă, importantă și minuțioasă. Nu am dezvăluit nimănui până acum modul meu de lucru și condițiile clare care trebuie îndeplinite ca să pot scrie un rând.

În primul rând, trebuie să am brațele și picioarele libere, să nu simt presiunea veșmintelor pe piele. E important să stau în chiloți și în tricou.

În al doilea rând, trunchiul trebuie să mi se sprijine pe o suprafață care a fost vie. Din cauza aceasta, lemnul e ideal pentru mine. Nu pot scrie pe beton.

Sunt un om al modernității, dar și al tradiției. Scriu pe hârtie, dar și pe computerul electronic. Totuși, computerul nu trebuie să se afle pe o poziție de egalitate față de hârtie. De aceea, e necesar să am niște trepte pe care să-l pun. Tot din lemn.

Picioarele mele trebuie să stea la înălțime din două motive.

În primul rând, mă tem de varice, dar am nevoie și de mult sânge în cap ca să mă concentrez. În al doilea rând, din motive superstițioase, trebuie să port papucii de casă ai lui Pablo Neruda, pe care i-am cumpărat acum șase ani de la un anticar. Dacă unul din papuci îmi cade în timp ce lucrez, fac depresie și nu mai scriu două săptămâni.

Petronela ROTAR

Scriu oricînd şi oriunde. Dimineaţa pe nemîncate sau seara tîrziu. Într-o pauză de lucru la serviciu, cu hărmălaia redacţiei în jur, oameni care strigă unii la alţii sau vorbesc zgomotos la telefon. Scriu în timpul unor conferinţe plicticoase, în cafenele sau pe stradă. Am mereu în geantă un moleskine turcoaz pe care notez continuu idei, cuvinte, fraze sau chiar texte întregi. De altfel, aşa cum îmi place să rîd de mine, mînuţa care scrie în capul meu nu se opreşte niciodată, însă cel mai des scrie noaptea, în starea dintre somn şi veghe, cînd alcătuieşte poveşti întregi care apoi se desfac bucată cu bucată şi se aştern pe calculator, ca şi cum aş fi propria dactilografă. Nu uit aproape niciodată ceea ce mi se scrie în cap şi mă sperie gîndul că într-o dimineaţă m-aş putea trezi fără să îmi amintesc frazele care mi s-au aşezat în cap cu o noapte înainte.

Scriu foarte bine acasă, în fotoliul meu, cu un pahar de vin roşu, seara, după ce s-au culcat copiii. Uneori mă prind ore mici ale dimineţii aşa, căci nu mă întrerup pînă nu termin ceea ce am început. Mi-am impus să scriu zilnic, aşa că în fiecare seară pot fi găsită în colţul din living, între cărţi, cu laptopul în faţă.

La fel de bine scriu în vacanţă, cu marea alături, dar din păcate vacanţele sunt scurte şi prea puţine ca să pot transforma asta într-un obicei, deocamdată. În masterplanul meu, acest fel de a scrie şi trăi figurează pe locul întîi şi sper să reuşesc să-l aduc la stadiul de stil de viaţă şi scris cotidian.

Corina SABĂU

Sursa

Încerc, pe cât posibil, să mă scutur de obiceiuri și tabieturi. Totuși, cel mai mult îmi place să scriu într-o cameră dintr-un bloc construit prin anii 70, în intersecția străzii Liviu Rebreanu cu Bulevardul 1 Decembrie 1918. Pentru că niciunde nu reușesc să adun mai multă liniște ca în camera asta. Liniște făcută din siguranța că analizele celor la care țin sunt în regulă. Din amintirea primei străzi pe care m-am dat cu rotilele. Din sentimentul că încă sunt stăpână pe trupul meu. Din interesul câtorva oameni față de scrisul meu. Mai nou, din conversația cu femeia care vinde pepeni. Din zgomotul mașinilor și al copacilor și al tramvaielor care trec prin fața blocului meu. Abia după ce-mi iau liniștea din toate lucrurile astea și din multe altele reușesc să mă depărtez de ele.

Ionuț CHIVA

Deși sunt și eu, ca toți scriitorii, o japiță narcisistă, mi-e totuși foarte greu să trec pragul ăsta, pe care îl propune ancheta voastră. Lasă că să vorbești, cît ești în viață (și mai ești și big-in-Japan), despre masa ta de lucru gen ține de poate o prematură muzeificare (mai lipsesc panglicile care să împiedice lumea să intre și cipicii ăia de ți-i pui peste încălțări), dar e genul de răsfăț yuppie care a început să scoată capul în cultura noastră undeva după 2000: literatură, oameni frumoși, ceaiuri, bancul de lucru al oamenilor faini.

Trecînd însă lejer peste asta ca niște curve narcisiste, am un birou într-o cămăruță din fundul holului de la etaj, dar nu contează. De ce, pentru că altădată aveam, la fel de banal, o bucătărie cu un ochi de geam spart astupat cu carton, altădată poate o să am, cu puțin noroc, un pat de spital sau cine știe ce, totuna. Oricum nu contează și pentru că la bancul de lucru fac doar un sfert din treabă, restul fac mergînd mult pe jos. În facultate mă întorceam de cîteva ori pe săptămînă de unde întîrziasem prin centru pe jos pînă în Crîngași pentru că nu aveam bani de taxi și, în ciuda gîndurilor prostești pe care le aveam, doar mersul pe jos avea un blues al lui, independent, care m-a făcut atunci să scriu mai bine decît mintea mea tîmpită.

Azi l-am luat pe cîinele Adon de am urcat pe deal și, ca de obicei, am încercat să nu gîndesc nimic. A fost groaznic de cald, se făcea noapte îngrozitor de încet și ascultîndu-l tropăind lîngă mine, mi-am spus, ca de atîtea ori,că ce bine ar fi să scriu cum merge el la 11 ani, steady as a train. Oricum, pînă să mă întorc acasă am terminat în cap povestirea care îmi venise din senin în timp ce mîncam la prînz toropit de căldură și cu capul gol – două vip-uri, poate doi actori mari, au un love-story și gluma lor e că, atunci cînd unul face ceva penibil sau pățește o jenă sau ceva, celălalt scoate o agendă mică, neagră, în care notează totul: pentru a-l face albie de porci după moarte, în niște memorii. Femeia face o boală ceva și înainte să moară face ceva penibil, flatulență ceva, habar n-am, și, văzînd că partenerul nu-și scoate agenda să noteze, îl întreabă zîmbind ”de ce nu-ți scoți agenda să notezi?” și el bate,cu ochii în lacrimi și așa, în cadranul ceasului de la mînă și îi spune că nu mai e nevoie, două zile sau cît mai e ține minte. O melodramă superbă, la rupere, pe care nu-mi mai rămîne decît să o scriu într-o noapte dulce de vară din biroul meu cu un perete verde (și atunci lumina e verzuie), niște capete vechi de cîini de vînătoare francezi pe alt perete și așa mai departe, grădina neagră, cîmpul negru din spatele ei, pădurea din spatele cîmpului, semnalele roșii intermitente ale eolienelor de pe deal.

Liliana COROBCA

Sursa

Pot scrie oriunde şi oricând. Locul meu preferat este acasă, în satul Săseni, la părinţii mei. Scriu pe foi A4 împăturite, cu un pix cât mai subţire sau cu un creion. Nu suport internetul, telefonul, televizorul, cărţile şi filmele, atunci când mă apuc de lucru. Suport pisicile, dar nu în camera mea de lucru, ci afară, în curte şi ies, când vreau să fac o pauză, să le mângâi şi să le mai întreb dacă le merge bine.

Florin IRIMIA

Scriu exclusiv la calculator (fix dar mai cu seamă portabil), deși mă uit adesea cu un ochi invidios spre cei care încă mai scriu de mână, pe foi sau în caiete, sau care bat la mașina de scris. Tehnologia a simplificat mult lucrurile, dar concomitent le-a ciunțit de-un anume farmec, de-un anume romantism, să fim serioși, nu-i nimic cool să scrii la un computer. Dar cine știe, poate peste o sută de ani va fi.

Sursa

Din timp în timp, ce scriu este scos la imprimantă și revizuit cu creionul. Lucrul acesta se poate face aproape oriunde, dar, de obicei, se desfășoară tot în proximitatea unui computer, ca să pot trece imediat “pe curat”. Deci, inevitabil, tot la computer ajungem, care, de fapt, devine adevăratul “loc” la care scriu, pentru că cel mai adesea discutăm de-un laptop și cu laptopul te poți duce oriunde. Ceea ce nu-nseamnă obligatoriu că mă duc. De exemplu, nu-mi amintesc să fi scris în cafenele sau pe terase, în primul rând pentru că nu prea le frecventez și în al doilea rând pentru că nu aș putea să mă concentrez în asemenea locuri. Mi-ar plăcea să scriu undeva la țară, înconjurat doar de ciripit de păsări, dimineața, și muget de vaci, seara, dar în realitate, cel mai frecvent scriu în apartamentul proprietate personală, în bucătăria mică și înghesuită și, inevitabil, oprimant de călduroasă, indiferent de anotimp, deși uneori mă mai prinde scrisul și prin sufrageria la fel de mică și înghesuită și prin dormitor unde am un birou. Altfel spus, culmea banalității, scriu acasă.

Recunosc, scrisul mă împovărează, chiar și atunci când îmi iese. Uneori , mă apasă atât de tare, încât stau să mă-ntreb la ce-mi trebuie. E ca și cum aș vrea să mă pedepsesc pentru ceva de care ceilalți nu știu, ca și cum aș fi comis o crimă care a rămas cumva neconsemnată. Scrisul e timp petrecut în Iad, înainte de-a muri. E o corvoadă, e un supliciu, și nici nu-ți aduce mare lucru, în afară poate de invidia celorlalți, asta în cel mai bun caz. Întotdeauna m-am întrebat dacă nu cumva imboldul de-a scrie, de-a nu te opri chiar și atunci când constați că, practic, n-ai niciun motiv pentru a dori să mai scrii un roman, nu e cumva opera unui demon, a unui Aghiuță care-și bate joc de mințile noastre și ne pune la jugul creației, tentându-ne cu inspirația. În fine, ce vreau să spun este că atunci când scriu, nu mai sunt om. Nu că mă transform neapărat într-o bestie, deși e posibil să se-ntâmple și asta, dar nu mai sunt eu, cel care sunt când nu scriu. Când nu scriu sunt un om normal. Îmi fac orele, mă duc la cumpărături, mă joc cu pisicile, ies cu bicicleta, mă uit la un film, umblu, citesc, încerc să simt că trăiesc. După care, inevitabil, toate lucrurile astea banale și frumoase, ajung să nu mai intereseze, ba chiar ajung să le consider inutile, o mare pierdere de vreme, și tot ce mă mai motivează e scrisul. Scrisul demonic. Și atunci mă reped la calculator și mă apuc să bat frenetic în taste. Și nu mai sunt eu. La sfârșitul fiecărui roman, simt nevoia unei purificări. A unei cure de slăbire, da, pentru că am tendința să mănânc mult sau la ore nepotrivite atunci când lucrez, dar și a unei cure de detoxifiere. Pentru că scrisul e nociv, e mânjeală, e noroi. Poate nu de la bun început, dar cu siguranță de la un moment dat încolo. Niciun scriitor, cred, nu iese curat, la sfârșitul unei curse din astea. Și totuși, cum spuneam, ceva sau cineva, te tentează cu haznaua din nou și din nou. Și te duci, te arunci cu capul înainte ca și cum n-ai ști ce orori te așteaptă acolo. Fiindcă scrisul, și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai sigur de asta, e pentru masochiști.

Adina POPESCU

Odată cu trecerea timpului, am devenit din ce în ce mai pretențioasă în privința scrisului, poate din cauza faptului că nu mai scriu cu aceeași lejeritate ca la 20 de ani, să zicem. Sau poate pentru că am mai multe pretenții și de la ceea ce scriu. Cel mai ușor scriu în prima parte a zilei, de pe la 9 pînă puțin după prînz. Dacă pierd acel timp cu altceva, cam pot să-mi iau adio de la scris în ziua respectivă. La fel se întîmplă și dacă ies din casă, chiar și pînă la supermarket, pentru că deja îmi fragmentez ziua. Cînd accidental mai scriu și seara, o fac acompaniată de un pahar, două de vin, însă mă străduiesc să nu fac o obișnuința din asta. Totuși, e incredibil cîteodată cum poate să-ți deschidă mintea și ce profunzime poate da textului. Totul e să știi să te oprești înainte ca povestea s-o ia total razna. Și fumez. Destul de mult. De cele mai multe ori cînd mă gîndesc să mă las de fumat, mă apucă o spaimă că fără țigări n-aș mai putea scrie nimic. Am încercat și cu gumă și cu pop-corn, nu merge. Nu pot să lucrez la două tipuri diferite de text în aceeași zi. Dacă scriu un articol pentru Dilema, nu pot după-aceea să trec la altceva. E ca și cum în fiecare zi ai face cîte un ou. Nu poți face două. Trebuie să fii mulțumit cu oul tău.

Îi invidiez pe scriitorii din filme (deși e vorba despre o viziune romantică) care scriu prin trenuri sau pe la cafenele. Îi apucă brusc inspirația și fac abstracție de ce e în jur. Nu pot să scriu decît într-o casă, de preferat în casa mea. Complet singură sau cu ușile închise. Dacă știu că mai e cineva în cealaltă cameră, mă inhibă puțin, dar pot face abstracție. Însă dacă acel cineva începe să se vînture prin spatele meu și să-mi vorbească, gata, m-am pierdut! În ultima vreme, prietenii mei tot rîd de mine cînd descopăr cîte un loc idilic și liniștit, de regulă pe la țară (fără televizor, net și alți factori perturbatori) și zic: „Uite ce loc bun de scris!”. Însă dacă m-aș înființa acolo cu laptopul, probabil că aș începe să mă uit la flori, să contemplu furnicile de pe copac, să încerc să deosebesc păsările una de alta și m-ar cuprinde treptat o stare de lene și de bine, așa că n-aș scrie nimic.

Dan PLEȘA

Locul aduce obiceiul, s-ar putea spune şi n-ar fi chiar o greşeală. Dar depinde şi de anotimp. Vara ar fi camera cu geamuri de sus până jos, de la malul mării, care se deschide cu o terasă generoasă pentru zilele mai puţin însorite. Acolo, marea, norii şi cerul sunt spaţii în care ochii, obosiţi cu monitorul, se relaxează în timp ce inspiraţia se lasă încolţită. Toamna, camera spaţioasă şi plină de cărţi, cu biroul imens din lemn masiv, cameră care şi ea dă într-o terasă de unde se vede, din centrul oraşului, pe deasupra blocurilor, o jumătate din Bucureşti. Fiecare imobil, fiecare trecător, fiecare fereastră luminată pot fi, simultan, puncte minuscule pe care să-ţi odihneşti ochii, sau surse de poveşti, personaje, deznodăminte. Iarna, în cabana din munţi, înconjurată de zăpadă, focul din sobă aruncă ape roşcate pe covorul gros şi alb, pe bârnele groase de pe tavan şi farmecă privirea în timp ce trosnetul lemnelor arzând ajută imaginaţia să zburde. Primăvara, cafeneaua de aproape de casă, cu mese retro pe marginea tortuarului larg, este în acelaşi timp birou şi zid de sticlă, pus acolo pentru a te izola de pietonii atât de aproape încât le poţi vedea ridurile, şi în acelaşi timp atât de departe, în freamătul unei zile care aleargă şi ţi se dezvăluie prin ei doar pentru a stimula fantezia cotidianului.

Sursa

Nu, nu scriu în locurile de mai sus, dacă s-a întâmplat cumva să vă cuprindă invidia. Însă ipostazele amintite fac parte cumva din imaginarul colectiv atunci când vine vorba de spaţiul propice creaţiei scriitorului, şi nu numai al celui de succes (şi de ce nu şi din dorinţele neîmplinite ale oricărui scrib). Cred că sunt multe îndeletniciri (nu spun profesii pentru că la noi scrisul chiar nu poate fi o profesie) în care poţi să vezi oamenii practicând într-un spaţiu apropiat de cel ideal. Bancherul în turnul de sticlă, avocatul în biroul sclipitor, politicianul cu secretară şi tot aşa. Pe de altă parte, scriitorul face parte dintre cei mai norocoşi din lume: nu are nevoie decât de hârtie şi creion (sau curent şi tastatură ca să meargă mai uşor publicarea).

Pentru mine, în rarele momente când scriu, după ce am trecut prin toate confuziile şi superstiţiile şi bioritmurile care pot creea o legătură între eficienţa scrisului şi pregătirea cadrului, am realizat că mai importantă este conştiinţa faptului că ai ceva de spus şi dorinţa de a o face. Aceste două motoare sunt de-ajuns astfel încât orice loc poate deveni propice pentru scris. De fapt există ceva, un mic amănunt, în afară de acela că trebuie să fie – în cazul meu – un loc al toleranţei pentru fumători, este că trebuie să permită însingurarea, sau tăierea legăturilor cu oamenii din jur. Nu neapărat pentru că ar deranja cei din jur, ci pentru a-i proteja pe aceştia, pentru că actul scrisului este, în multe situaţii, un act de un egoism feroce.

Svetlana CÂRSTEAN

Dacă se poate, dimineața devreme de tot. Ceilalți par a fi plecați în altă parte, atunci mă simt în siguranță, atunci energia neștirbită a zilei are șansa să se transforme în altceva. Deși nimic nu e garantat niciodată. Dar oricînd ar fi, dimineața devreme sau la trezire, seara, poate chiar înainte de somn, se întîmplă întotdeauna în pat, cu laptopul în brațe, din ce în ce mai ghemuită pînă mă fac una cu obiectul ăsta pe care scriu și care-i mai mult decît un gadget folositor, e un recipient care mă conține și mă (re)cunoaște de fiecare dată cu răbdare și devotament așa cum ar face-o un animal de companie. Cînd eram în liceu, tatăl meu îmi făcuse un suport dintr-un plastic alb, rezistent, pe care așezam caietul, foile pe care scriam. Stăteam mereu cu el pe genunchi și ajungeam într-un final să scriu inclusiv pe plastic, acolo erau notațiile suplimentare, ce nu intra pe foaie, ce rămînea pe dinafara ei. Pe vremea aia lucram perfect doar dacă era zgomot, zgomotul care ieșea din aparatul de radio.

Sursa

În afara patului scriu atunci cînd mă plimb. Asta mi s-a întîmplat adesea la Paris, la Arles, în Provence. În parcuri, în cafenele, în scuaruri. Nu întotdeauna folosesc însă ce scriu în carnete. Formula optimă rămîne laptopul meu Macintosh, singurul care mă înțelege, acceptă, suportă, singurul care știe să se facă una cu mine.

Iv cel Naiv

locuri și obiceiuri

pe bănci tatuate cu nume de îndrăgostiți,
pe plajă, sub țipetele pescărușilor uimiți,
cu fire de nisip în loc de semn de carte,
cu fața către cer, spre cearșaf, sau pe-o parte

pe laptop, pe telefon, dar și pe șervețele,
înaripat de iubire sau inspirat de stele
acasă, înfierbântat de apa din cadă
sau la verona, limpăind o limonadă

cu noaptea-n cap, pe treptele din angkor wat
(dar niciodată pe veceu, că nu sînt constipat)
pe ziduri, pe asfalt, în gând, pe avioane de hârtie,
pe lampioane sau pe-un colț de certificat de garanție

la zece mii de metri, la propriu, printre nori,
la teatru, scuze, ignorându-i pe actori,
mai peste tot pe unde am apucat să fiu
am scris și înc-o vreme-o să mai scriu.

 

Sursă imagine principală