I've seen things you people wouldn't believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhauser gate. All those moments will be lost in time... like tears in rain... Time to die. Mi-e destul de greu să-mi explic de ce mă întorc mereu și mereu la Blade Runner, ca și cum nimic din ultimii treizeci de ani n-ar fi fost în stare să-l egaleze, tocmai pentru că nu-i așa. Și ca filosofie, și ca efecte speciale, și în construcția unei lumi care, deși nu e personaj principal în film - cum se întâmplă de multe ori în science fiction - îți trasează din start, discret, coordonatele acțiunii. Lumea a evoluat, paranoia lui Dick - care transpiră și în film, chiar dacă ceva mai elegant decât în carte - deși și-a găsit la perfecție locul printre maniile anilor '80, ca o frecvență joasă care a răsunat pe tot parcursul Războiului Rece, azi te-ar face vedetă de reality show, mai degrabă decât să fie reflexia unei temeri fundamentale. Citeşte tot articolul