E-o carte cu crimă și mister – așa c-o să-ncerc să nu spun prea multe.
„Anticarul” e prima carte a lui Julian Sanchez – arbitru de baschet în liga ACB 🙂 unde joacă cele mai tari echipe din campionatul spaniol, pasionat în egală măsură de sport și de scris. Învață o lecție de perseverență, publicând primul său roman abia la 15 ani după ce l-a terminat.
Iar entuziasmul pentru scris pare să fi mocnit ceva timp, pentru că n-a făcut-o oricum, ci explorând mai marile teme ale literaturii: dragoste, crimă, istorie, misticism – într-o singură poveste, pe un impresionant fundal de ghid turistic al Barcelonei, cu intrigă și rezolvări semantice rupte din Numele Trandafirului și un element de discordie à la Stăpânul Inelelor :). Asta dacă înlocuim inelul cu un enigmatic obiect mistic, a cărei istorie începe încă din timpul luptelor dintre israeliți și filisteni, scoţându-l din încurcătură pe bietul David în fața uriașului Goliat, și continuă până în Barcelona contemporană, cuprinsă într-un manuscris misterios pe care bătrânul anticar Artur Aiguader încearcă să-l descifreze, aplecat la masa lui de lucru…
Artur își practică meseria de peste patruzeci de ani și e unul dintre cei mai respectați din breaslă- filolog și istoric autodidact, își duce la capăt cercetările, uitând să mai mănânce sau să bea. De data asta, toata atenția îi e captată de un manuscris din secolul al XV-lea, al cărui autor pare a fi Casadevall, ajutorului arhitectului-şef care a pus bazele construcţiei Catedralei din Barcelona. Dar n-ai timp să te atașezi prea tare de Artur, pentru că anticarul e victima unei crime atroce.
Fiului său adoptiv- scriitor cam naiv și temperamental, îi revine misiunea de a duce la bun sfârșit ceea ce tatăl nu a apucat. În demersurile sale intervin fosta soție, isteaţă și intuitivă, detectivul care acționează, firește, în paralel cu poliția, mânat de faimosul crez potrivit căruia „nu există coincidențe”, femeia- apariție misterioasă și irezistibilă, geniul nebun – singurul capabil să citească indiciile, în profunzimea lor, și colegii de breaslă ai lui Artur, care compun lumea elitistă a anticarilor barcelonezi.
Povestea manuscrisului pare să hipotizeze pe oricine află de existența sa și ajunge să se suprapună, treptat, peste povestea crimei, după ce eşti pus la curent cu o încrengătură ciudată de întâmplări care te trec prin cultura ebraică, inchiziţia spaniolă şi construcţia fascinantei Catedrale.
Problema e că finalul nu reușește prea tare să-ți sucească prezumțiile – dar poate nici n-ai vrea, dacă te numeri printre cei care se amăgesc cu satisfacția depistării facile și precoce a adevăratului criminal:)
Iar dacă vorbim un pic și de fantastic, atunci lucrurile stau altfel. Dacă, pe parcurs, elementul magic apare doar sub forma schimbărilor de vreme- furtuni și vânt întețit- sincronizate cu aflarea unor vești sumbre și importante, spre final, ai la dispoziție și varianta unei rezolvări mai puțin lumești. Iar scriitorul cam temperamental și naiv despre care vorbeam apare, de data asta, în ipostaza eroului autentic- care învinge doar prin calități profund umane influența unui obiect mistic, ce rescrie istoria în repetate rânduri.
S-ar putea să mai fi auzit povestea asta.
Dar e o lectură plăcută, care nu-ți pune mari probleme, iar stilul lui Sanchez e simplu- și e ușor să-ți imaginezi romanul citit pe un ton neutru, fără mari pretenții stilistice, poate doar cu o aproape insesizabilă tentă ironică- vezi:
Cineva să-l ucidă pe Artur ca să-i fure un document? Era ridicol! Astfel de crime nu se întâmplau decât în cărțile de duzină din aeroporturi.
Deși aici, cred că e mai degrabă direcția pe care-o alege propria-mi imagiație, și nu altceva 🙂
Iar dacă povestea nu-i tocmai genul vostru, periplul turistic ar putea fi.
