*** Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da' aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale... Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu' să-i zic? Ştiţi, gândacu'... Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte... Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa... Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Citeşte tot articolul