Pentru conştiinţa greacă veche, visele aparţin periferiilor spaţio-temporale, fiind aşezate mai degrabă dincolo de spaţiu şi timp, în jurul acestora, după cum Okeanos e (b)râul ce strânge singura lume posibilă. Mai târziu, în secolul II, Artemidor din Efes ne-a sistematizat primul o viziune tipică, pentru care visele puteau fi mai ales premonitorii, cu alte cuvinte oniromanţia. După 1700 de ani, cât visul a fost cenzurat fără milă de cenzura teologică şi raţională, sau dimpotrivă, revalorizat în baroc, apoi romantism ori decadentism, pentru Sigmund Freud, visele s-au dovedit a fi nişte profeţii despre trecut. Ele (pro)vin de acolo, din acea zonă ceţoasă, demascând mai mereu o traumă infantilă. La fel, într-o genială conferinţă din 1901, Henri Bergson declara că visul nu e nimic altceva decât o înviere a trecutului. Citeşte tot articolul