În lista curentă de best-sellere non-fiction alcătuită de NY Times sunt două cărți citite de mine în ultima săptămână (post Trump). Prima este „Killing the Rising Sun” a lui Bill O’Reilly, iar cea de-a doua este „Thomas Jefferson and the Tripoli Pirates”, de Brian Kilmeade, Don Yaeger. Azi-noapte, citind-o pe cea de-a doua mi-am dat seama că amândouă au un filon comun: o viziune americană despre libertate, influențată de Theodore Roosevelt, care poate explica cumva spiritul timpurilor noastre, același spirit care a dus și la votarea lui Trump ca președinte al Americii.
Pentru intelectualii de stânga, Theodore Roosevelt – cel mai bogat președinte american exceptându-i pe părinții fondatori (Washington și Jefferson) – este acel președinte care a schimbat fața democrației americane, care a trecut de la o doctrină militară defensivă (Monroe) la o formulare ofensivă – America ca “protector” activ, totul culminând cu intervențiile în Cuba și în Filipine, și transformarea acestora în protectorate de facto.
Roosevelt era președintele macho/viril, foarte atent la imaginea proprie, care și-a creat o reputație de legendă (luptător cu urșii, conducătorul unei unități militare de cowboy – rough riders). Deși iubitor de tenis, cerea fotografilor să nu fie niciodată surprins în costum alb, dat fiind că acesta i se părea complet nemasculin. Vi se pare că seamănă cu un alt președinte actual, foarte atent și el la imaginea de om de fier, doar că în partea cealaltă a globului? Și mie. 🙂
Revenind la cărțile noastre, ambele vorbesc de două momente cheie în care Statele Unite și-au proiectat forța militară mult peste granițele sale. În primul caz (Jefferson și pirații…) la începutul secolului XIX în zona Africii de Nord, în cel de-al doilea la mijlocului secolului al XX-lea în zona Asia-Pacific, împotriva Japoniei.
Și în ambele cazuri instrumentul diplomației active (ca să-l parafrazăm pe Clausewitz) a fost flota americană. Ce este interesant este că, în ambele cazuri flota americană și instituțiile auxiliare – academii, programe de pregătire a studenților, baze militare – au fost crescute la dimensiuni colosale practic în câțiva ani. Au constitit probabil capitolul de investiții bugetare cel mai consistent în ambele perioade. Pentru mai multe detalii despre dezvoltarea flotei americane, vă recomand o carte foarte bună și foarte detaliată The Admirals: Nimitz, Halsey, Leahy, and King–The Five-Star Admirals Who Won the War at Șea-Walter R. Borneman, care descrie mult mai pe larg eforturile militare ale marinei în cel de-al doilea război mondial.
“Jefferson și pirații…” este prezentarea foarte concisă a primei intervenții substanțiale a Americii (la 1802) în zone din afara granițelor. Era momentul în care cele patru regate islamice din nordul Africii (Maroc, Alger, Tunis, Tripoli) erau implicate în operațiuni de piraterie navală la nivel statal. Practic, fiecare dintre suverani avea câte un mare amiral care prăduia navele acelor țări cu care nu aveau tratate și care nu plăteau stipenii. Nimic diferit de modul de acțiune al corsarilor britanici cu două secole înainte, am putea spune.
Marile puteri europene ale momentului (Franța și Marea Britanie) aveu tratate cu cele patru entități și plăteau “taxa de Mediterana”, însă Statele Unite – după declararea independenței – nu mai beneficiau de protecție. Era, de asemenea, momentul în care Statele Unite se lansau în primele operațiuni comerciale de export, în principal în Italia și în celelalte țări din zonă. De aici, capturarea de nave, luarea de sclavi, cereri de răscumpărare și dorința lui Jefferson de a rezolva problema. Iar problema a fost rezolvată printr-un mix de acțiuni ale marinei militare și de operațiuni diplomatice, inclusiv susținerea unor lovituri de palat. Cumva, zona respectivă era ceea ce a devenit în secolul al XX-lea Orientul Mijlociu. E o carte care spune o poveste romantică, a începuturilor și a părinților fondatori, o carte despre un conflict uitat acum însă care configurează modul de acțiune externă al Statelor Unite.
Killing the Rising Sun, pe de altă parte, este o poveste despre un episod al istoriei discutat și răsdiscutat – istoria celui de-al doilea război mondial în Pacific, începând cu Pearl Harbor și ajungând la Hiroshima/Nagasaki și la ocuparea Japoniei. De admirat aici capacitatea de sinteză a lui Bill O’Reilly (una dintre vedetele Fox News, apropos) de a contrage în mai puțin de 300 de pagini o istorie complicată, ale cărei episoade individuale au fost tratate în tomuri de mii de pagini fiecare. Cartea face cumva parte dintr-o “franciza”, care a început cu Killing Lincoln și a trecut prin Killing Kennedy, Patton, Jesus și Regan.
Rețeta chiar este excelentă la nivelul captării interesului: mărturisiri personale în genul documentarelor de tip istorie orală, combinarea figurilor cheie – prezentate cu o parte de anecdotică (excelente portretele lui McArthur – cezarul American al Pacificului și ulterior al Japoniei – și cel al lui Truman) cu personaje mult mai aproape de realitatea fizică a conflictului (pușcași marini, aviatorii care au lansat bombele nucleare, etc). Este o carte care funcționează exact ca un documentar foarte bine tăiat, în care, chiar dacă știi toate elementele acțiunii, calitatea prezentării este atât de bună încât dai pagină după pagină.
Atât Killing the Rising Sun, cât și Thomas Jefferson and the Tripoli Pirates îmi par a fi nu atât cărți de istorie (cu posibile tente subiective, dar mult mai aplecate spre factual, spre prezentarea prin acumularea de detalii, cu aparat bibliografic de zeci de pagini – cum e de pildă The Admirals), ci mai degrabă modalități de a face face o tăietură convenabilă printr-un moment din istorie pentru a prezenta o teză ideologică/ referitoare la vremurile curente.
Și teza e aceași în ambele cărți: „Speak softly and carry big stick” – Theodore Roosevelt.
Cu alte cuvinte, etosul american exacerbat este acela de iubitori libertății, care sunt însă capabili să își susțină ideile de libertate prin puterea armelor. Acel „You talk the talk, do you walk the walk?” din Full Metal Jacket.
Repet, foarte bine scrise, foarte bine editate (lipsesc „burțile”, detaliile inutile despre personaje secundare, abundă anecdotele memorabile), cu scene emoționale ( cea lui O’Reilley), extrem de seducătoare. Poate tocmai de aceea un pic periculoase.
Există o problemă morală analizată incomplet (mai ales în cazul bombelor nucleare): Când se oprește glasul păcii, când poate fi necesar ca armele să vorbească? Problema justiției învingătorilor, cu alte cuvinte – aposterioc, orice învingător își poate crea un eșafodaj de argumente pentru a explica că a fost de partea binelui și că toate acțiunile sale au explicații raționale, că toate victimele colaterale au fost de fapt minimul care se putea.
O exemplificare a acestui tip de justificare (dezumanizarea adversarului și a valorilor lui), pe care însă timpul o taxează ca o formă de extremism rasial-și care totuși este posibil să revină în uz, ca un soi de antiteză a corectitudinii politice – este descrierea din „Jefferson și Piratii…” , făcută de un consul american beyului din Tripoli (the bad guy din carte):
..we took off our shoes and entering the cave (for so it seemed), with small apertures of light with iron gates, we were shown to a huge, shaggy beast, sitting on his rump upon a low bench covered with a cushion of embroidered velvet, with his hind legs gathered up like a tailor, or a bear. On our approach to him, he reached out his forepaw as if to receive something to eat. Our guide exclaimed, “Kiss the Dey’s hand!” The consul general bowed very elegantly, and kissed it, and we followed his example in succession. The animal seemed at that moment to be in a harmless mode; he grinned several times, but made very little noise. Having performed this ceremony, and standing a few moments in silent agony, we had leave to take our shoes and other property, and leave the den without any other injury than the humility of being obliged in this involuntary manner, to violate the second commandment of God and offend common decency. Can any man believe that this elevated brute has seven kings of Europe, two republics, and a continent tributary to him when his whole naval force is not equal to two line-of-battle ships? It is so.
Aduce un pic cu modalitățile de sub-umanizare practicate de naziști pentru a justifica Holocaustul sau invazia teritoriilor populate de slavi, nu?
