Cu ceva timp în urmă citeam cu interes faptul că la sfârșitul lui 2013 se va lansa o ecranizare după As I Lay Dying (Pe patul de moarte), a lui William Faulkner, o carte pe care o consideram ne-ecranizabilă… așa cum, se pare, o vedea toată lumea, dat fiind că, deși au mai existat încercări, unele mai reușite, altele mai puțin, de a-l transpune pe Faulkner în film, de As I Lay Dying nu se apropiase încă nimeni.

Și cum să te apropii, când ar trebui să poți realiza paradoxul de a face un film pe cât de modest este subiectul și calice personajele, pe atât de complex pe cât l-a dat nebunescul discurs tip ”flux al conștiinței” pe 15 voci, marca inconfudabilă Faulkner, fără punct pe pagini întregi, acum în versiunea incipientă ”mocofan de Yoknapatawpha”.

Din păcate, cel care s-a înhămat cu ambiție și, aș spune, tupeu de boboc la această căruță (să ne menținem metaforele în zona rurală, zic) a fost James Franco, pe post de regizor și actor principal. Spun din păcate pentru că, deși scaunul regizoral nu apucă să i se răcească în ultimii ani, nici una dintre producțiile sale nu reușește să sară de pragul ”meh”. Iar As I Lay Dying, cu părere de rău, tot pe acolo se zbate.

Povestea pe scurt (foarte fidelă, de altfel, romanului): Addie Bundren, mamă și soție, ascultă de pe patul de moarte hârșâitul monoton al fierăstrăului pe care îl mânuiește unul dintre băieții ei, Cash, care îi construiește sub fereastră sicriul. Ultima ei dorință e să fie înmormântată în orașul Jefferson, cale de vreo 3 zile cu căruța de cătunul unde o duc de pe o zi pe alta Bundrenii: Anse (Tim Blake Nelson), soțul lui Addie, și copiii lor, Darl (James Franco), Cash (Jim Parrack), Jewel, Dewey Dell și micul Vardaman.

as-i-lay-dying-movie-1 (Small)

Odată așezată Addie în sicriu (invers, ca să nu i se șifoneze rochia de mireasă, în protestele lui Cash că i se dezechilibrează construcția), toată familia se încarcă în căruță, claie peste grămadă peste moartă, să o ducă la groapă în Jefferson, însoțiți, pe măsură ce trec orele și soarele se ridică mai sus pe cer, de un miros din ce în ce mai pestilențial și de o roată de vulturi deasupra capetelor.

Aventurile – care, dacă nu ar fi atât de tragice, ar putea să pară chiar comice – se țin lanț: inundațiile au rupt un pod și catârul știrb de Anse insistă să fie trecut râul chiar și așa. Șareta se rupe, caii se îneacă, sicriul o ia la vale, iar Cash își rupe un picior pe care a doua zi Darl i-l repară cu ciment. [atenție, spoilere până la sfârșitul paragrafului] Din toată afacerea asta a transportatului cadavrului în putrefacție toată lumea are de pierdut – Cash un picior, Darl sănătatea mintală, Dewey Dell banii pe care intenționa să îi dea pe un avort, Jewel calul la care ținea aproape la fel de mult cât ținea la maică-sa. Singurul care va câștiga ceva va fi Anse, care se va întoarce din Jefferson cu un set nou de dinți falși, pentru care strânge bănuți de 15 ani știrbi și gângăviți.

În roman, al naibii de greu de consumat, discursurile se schimbă pe măsură ce se schimbă punctul de vedere al naratorului. Nu atât de dramatic precum în năucitorul Zgomotul și furia, suficient însă să ai vreo 15 voci diferite.

split-as i lay dying (Small)

În film, Franco a ales poate cel mai nefericit și cu iz necopt de experimental mod de a reda acest caleidoscop de voci și unghiuri: ecranul filmului este în mai bine de 50% din timp tăiat în două secțiuni asincrone, prezentând câteodată personaje și situații cu totul diferite (ocazional monoloage în voice-over), alteori ambele jumătăți de ecran fiind fixate pe același personaj, din două unghiuri puțin diferite. Teribil de obositor și ineficient, pentru că, în loc să prezinte nimicul, spleenul, anxietatea aridă, induce privitorului, care încearcă să lupte cu steroscopia, o stare inutilă de agitație vizuală.

Cu toate acestea, filmul nu este chiar de azvârlit, dacă aveți sânge în voi să vedeți o ecranizare a unui roman de 300 de pagini sub forma unui film în care dialogul nu este partea principală. Recunosc sincer, deși n-aș putea spune că mi-a ”plăcut” în vreun fel filmul As I Lay Dying, am avut, văzând versiunea lui Franco, același sentiment de deprimare, neplăcere, răceală și melancolie pe care mi l-a indus și romanul lui Faulkner. Socot deci că un scop a fost atins, și pentru asta primește o bulină albă.

Chiar dacă a marșat pe vizual în detrimentul evident al caracterizării indivizilor (inclusiv propriul său personaj, Darl, e sărăcăcios și incomplet portretizat), Franco a reușit într-un mod decent (dar, sper, nerepetabil*) să realizeze imposibilul și să ecranizeze As I Lay Dying.

*Zic ”sper”, dar nu o cred. James Franco numai ce s-a apucat și de filmările la noul The Sound and The Fury.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *