Lizoanca la 11 ani este romanul publicat de Doina Ruşti în 2009, la editura 3. De atunci şi până acum despre roman s-a vorbit atât încât a devenit foarte bine vândut, şi urmează să fie tradus în italiană şi germană. Joi, Lizoanca va primi un premiu mare: Premiul Academiei Române.
Povestea Lizoancăi e una de reportaj, dur şi real, bine înfipt în cotidian. Şi a început aşa:
Am deschis ziarul şi-am citit o frază care mi-a făcut gaură în creier: o prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis. Şi-atunci am început propria cercetare. Fetiţa care umpluse satul de boli era în realitate un copil cu părinţi cât se poate de normali, care o băteau meseriaş şi disperat. Nu era vorba despre o familie cu probleme. Nici despre una săracă. Părinţii copilei erau nişte oameni muncitori, dar care deveniseră părinţi sub presiunea unei societăţi ridicate cu greu pe numeroase îngenuncheri ale autorităţii părinteşti. Adică societatea noastră. Tocmai de aceea, acţiunea romanului meu nu reconstituie doar povestea fetiţei din ziare.
Şi am citit mai departe şi am aflat cum Doina Ruşti a mers în mai multe sate, a stat de vorbă cu copii, cu părinţi, a făcut fotografii. Într-unul din sate, destul de aproape de Bucureşti, s-a întors cu 2 regizori şi din cercetarea ei a rezultat un scurt metraj.
Îmi dau seama că totul e despre mai mult decât Lizoanca: e despre o lume, despre regulile ei, despre mentalităţi, despre copilul de 11 ani care trebuie să trăiască în lumea asta. Fetiţa de 11 ani îmi aduce în minte poveşti despre copiii în care acum se trezesc şi instinctele, şi conştiinţa, de la Alice-urile fotografiate de Carol, la copiii lui Gombrowicz, la băiatul din Ţara bărbaţilor al lui Matar etc. Ei sunt nimfetele, copiii-victime, copiii teribili…
Am scris romanul pe nerăsuflate, lăsându-mă în seama poveştii despre o fetiţă dârză, hotărâtă, inteligentă şi aflată în război cu toată lumea. Lizoanca are ceva din mine, dar mai cu seamă are ceva din vârsta superbă de 11 ani. Nu cred că întâmplător au ieşit la suprafaţa istoriei întâmplările despre copii care au această vârstă. Ea este una a trezirii lucidităţii.”, spune Doina Ruşti.
După roman, urmează să se facă şi un film, în regia lui Radu Jude, pe care îl aşteptăm şi până atunci ar trebui să citim şi cartea. Nu mi-am putut reţine un zâmbet aflând că Premiul Academiei Române se numeşte Ion Creangă. Şi, pentru că de copii şi Lizoanca vorbeam, cum e să te uiţi acum înapoi spre Nică şi prietenii lui: ei da, lumea se schimbă 🙂
