Toată cariera extratereștrilor (…) poate nu este decât manifestarea unei crize de identitate, a unui proces de alienare, a unui dezacord crescând între aspirațiile omului și mecanismul social. (…) Simțindu-se singur printre miliardele sale de semeni, omul caută azi dincolo ceea ce îi lipsește pe Pământ,

ne spune Lucian Boia spre finalul călătoriei sale presărate cu monștri de pe Jupiter, tentacule, ființe hiperinteligente, venusiene provocatoare sau marțieni războinici. Și asta ca să enumerăm numai câteva dintre reprezentările extratereștrilor din imaginația oamenilor, de-a dreptul debordantă de câte ori a venit vorba de vecinii noștri spațiali.

Cumva, concluzia ne aduce aproape de începutul cărții, când autorul ne arată cum extratereștri sunt de fapt doar verii îndepărtați ai oamenilor porc ai lui Restif de la Bretonne sau ai misterioșilor oameni negri din Africa neexplorată. Ambii reprezintă străinul, necunoscutul, celălalt. Extratereștrii au fost doar consecința firească a restrângerii spațiilor necunoscute de pe propria noastră planetă: acum, nici Australia, nici Oceania, nici Africa nu mai sunt de neatins. Nici măcar Polul Nord, ba chiar putem să vedem totul de sus, sus de tot, de pe Stația Spațială Internațională.

Bine deci că universul e mare și că n-avem cum să-l epuizăm vreodată. Extratereștrii or să tot fie, chiar dacă de la mațienii care au construit canalele lui Schiaparelli până la omuleții verzi a fost cale lungă.

Lucian Boia ne trece prin toți, începând din Evul Mediu, până la începutul secolului XX. Începe cu primii pași pe care i-a făcut omul către spațiu, chiar dacă aceia se reduceau la observațiile lui Copernic sau Galiei. Apoi, ne povestește feluritele tipuri de ființe pe care omul le-a plasat de-a lungul timpului pe celalalte corpuri cerești pe care le cunoștea, dar și toate metodele prin care am putea să călătorim până la ele sau ce ar putea însemna întâlnirea noastră.

Toate pe un ton ușor și nepretențios care nu îți dă sentimentul că citești o lucrare științifică. Mie mi-a amintit de un atlas vechi, Asaltul cosmosului, pe care îl răsfoiam când eram mică și care conținea, cu poze și desene, o scurtă istorie a cuceririi spațiului cosmic. E, deci, o carte prietenoasă, chiar dacă are la bază o cercetare serioasă. Aflăm, spre exemplu, despre locuitorii planetei Jupiter, că sunt, cel în viziunea unui autor:

monștri asemănători peștilor sau reptilelor, unii însă nu lipsiți de inteligență. Modul nostru de gândire e totuși prea diferit de al lor, așa că nicio comunicare nu e posibilă.

Asta deși, în viziunea altui autor specialist în viața extraplanerară, tot din secolul XIX:

Jupiter se află în era carboniferă: ferigi și palmieri enormi, precum și animale la aceeași scară.

Toate acestea în timp ce, mai aproape de ograda noastră, într-o călătorie pe planetele vecine aveam toate șansele să ne întâlnim cu monopedul mercurian, înalt cât un copil de 12 ani, negru, cu cap de șobolan și trompă, un singur ochi roșu și fioros, un picior și un braț cu trei gheare.

foto-explorarea-imaginara

Un alt exemplu interesant din cartea lui Boia: trecând în revistă toate tipurile de apocalipse spațiale pe care omul și le-a imaginat până în secolul XX, autorul se oprește asupra trecerii cometei Halley prin vecinătatea Pământului, care în 1910 a produs o panică generalizată, oamenii imaginându-și că, deși cometa nu va lovi Pământul, cu siguranță îi va otrăvi cu gazele din coada ei.

Este unul dintre cele mai interesante episoade din carte, pentru că Lucian Boia ne povestește cum se pregătea lumea de sfârșitul lumii, și cum, când el nu a venit, astronomii vremii au fost aproape dezamăgiți:

Un țăran ungur s-a sinucis lăsând o scrisoare în care explica că preferă să moară așa decât să fie ucis de cometă. În Germania, un copil de șase luni a fost aruncat într-un puț de către mama sa înnebunită de frică.

O femeie

dintr-o familie bogată, în vârstă de cincizeci și patru de ani (…) s-a apucat de băutură și a hotărât să moară în stare de beție pentru a nu mai simți nimic în ziua fatală.

 

Peste tot, (…) pe cheiuri și în piețele publice, oamenii se înghesuiseră pentru a vedea spectacolul cometei sau al sfârșitului lumii.

 

La Roma, aceeași mulțime; mulți se strânseseră în Piața Sfântul Petru, cu ochii la fereastra papei.

 

(…) în statele din sud, negrii s-au pus pe rugăciuni, izolându-și cu grijă ferestrele pentru a opri intrarea emanațiilor cometare.

Explorarea imaginară a spațiului nu e o lectură grea, și e destul de interesantă, așadar. Problema e că autorul s-a oprit poate prea devreme. Mie mi-ar fi plăcut să insiste ceva mai mult pe reprezentările extratereștrilor din 1947 încoace, de când a început frenezia farfuriilor zburătoare, mai ales că, la început, el anunță că va merge până în 1980.

La fel, am senzația că a insistat  prea mult pe câteva nume, precum Flammarion sau Wells (mai ales că, cel mai probabil, cititorul unei astfel de lucrări e deja familiarizat cu reprezentările din literatura lui) și prea puțin pe autori ceva mai moderni, din 1950 încoace. E drept, totuși, că science fiction-ul modern se detașează de monștrii marțieni prin faptul că vorbim deja de ficțiune asumată, pe când, la sfârșitul secolului XIX, opiniile astronomilor avizați, chiar dacă vorbim de erloorii lui Gustave Le Rouge sau oameni maimuță de pe Venus, aveau statut de idei întemeiate științific.

Dar, pentru o trecere în revistă a imaginarului spațial de până pe la începutul secolului XX, lucrarea lui Lucian Boia e destul de curpinzătoare. Un bun material bibliografic pentru cine studiază tema, și o lectură destul de distractivă pentru pasionații de science fiction care vor sa vadă cam în ce măsură s-a schimbat, de-a lungul timpului, perspectiva omului asupra a unor ființe și lumi care nu există.

Pe final, un lucru pe care l-am remarcat: pe măsură ce studiile și descoperirile științifice ne-au învățat din ce în ce mai multe despre Universul nostru, tentaculele au dispărut, războinicii la fel, și uriașii, dar și verii noștri înțelepți care populau, la un moment dat, planeta Marte. Acum nu prea mai putem să lucrăm, cel puțin în sistemul nostru solar, decât cu microorganisme.

Și cum literatura mișto nu se face cu bacterii, ca să-l parafrazez pe Lucian Boia, am început să ne uităm mai departe. Cu ce sunt monștri lui Van Vogt diferiți de imaginarul secolului XIX? Prin faptul că sunt departe, departe. De-asta literatura SF a început, de câteva decenii, să se orienteze către oameni, către schimbarea lor în timp, și mai puțin către minunile universului. Ceea ce înseamnă că, poate, criza de identitate de care vorba autorul a început să treacă. Sau poate, invers, e în faza ei cea mai acută.

sursa foto

Citiți câteva pagini din carte pe site-ul editurii Humanitas

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. Pingback: Lucian Boia: Regina Maria la Balcic | Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *