La mine în familie întotdeauna s-a împărțit, seara, o ciocolată. De câte ori venea acasă de la serviciu, tata era întâmpinat de aceeași întrebare, dacă ne-a luat și nouă ceva bun – până când, într-o zi, s-a plictisit s-o tot audă. După asta, de câte ori ajungea acasă purta sub braț un ziar, o pâine și o ciocolată, pe care, evident, trebuia s-o păstrăm până după masă. 

La început îmi ronțăiam porția cu lăcomie. După o vreme, am început s-o transport tacticoasă în dormitor și să o savurez în timp ce citesc. Atunci mi-am dat seama că o carte și-o gustare s-ar putea să fie o pereche mai de succes decât mi-aș fi imaginat.

În vacanțele de vară din liceu, când în timpul zilei nici nu puteai nici  să deschizi geamul fără să-ți explodeze capul de căldură, citeam cărți groase și mâncam înghețată. Pe aripile vântului o să aibă întotdeauna aromă de vanilie și sirop de cășuni. Gustările literare, voluptoase, savurate încet, în timp ce dai paginile și te lingi pe degete de ciocolată, mi-au dat mereu senzația unui viciu, a unei lăcomii pe care nu te străduiești să o ascunzi, ci mai degrabă o înfrânezi ca să te poți bucura mai mult de ea.

Înghețata din timpul lecturii trebuie mâncată dintr-o ceașcă, pentru că altfel se topește pe tine. O să o amesteci, o să plimbi lingurița prin ea și o să aduni, fără să-ți dai seama, și ultimul strop, pentru că nici n-o să știi când s-a terminat și în niciun caz n-o să ai chef să te ridici și să-ți mai pui o porție.

Enigma Otiliei și Patul lui Procust (de, se-apropia bacul) au gust de alune. Alunele, dacă nu știați, sunt genul ăla de gustare pe care nu ți-o cumperi singur de la magazin decât dacă ai invitați acasă. Dar dacă cineva de lângă tine mănâncă alune și te servește, cu, să spunem, una sau două, foarte probabil cu prima ocazie o să dai năvală într-o alimentară și o să-ți cumperi un pachet pe care o să-l devorezi cu lăcomie, numai și numai pentru că din pachetul prietenului care te-a servit politețea nu ți-a permis să mănânci decât una. Sau două.

Cititul cu alune prezintă însă o problemă mare: de câte ori dai pagina trebuie să-ți lingi sarea de pe degete, chestie care m-a făcut mereu să mă gândesc la secretarele de la facultate care aveau niște bureței de-ăia uzi pentru desfăcut foi. Poate ar fi trebuit să mănânce mai multe alune.

Iar cajunul? Totally addictive.

Următoarea oprire a fost la măsline. Măsline verzi, sărate, condimentate, umplute cu usturoi sau cu ardei gras, peste melancolia lui Kundera și cinismul lui Pascal Bruckner, un gust căruia cu greu i-ai zice bun, dar care ți se așează pe limbă ca o pătură lipicioasă. Întocmai ca Bruckner și Kundera.

Iar Vin ploile a lui Louis Bromfield mergea, din când, cu câte o felie de pâine prăjită cu smântână, cu un strop de sare pe deasupra.

Dar cele mai consistente gustări mi le amintesc de când citeam Dune, cărți groase, dar nu neapărat grele, cu care îmi făceam o porție uriașă de cartofi prajiți. N-am fost niciodată prea atentă cu caloriile, grăsimile și prăjelile, ce e bun, e bun, iar cartofii prăjiți sunt buni. Așa cum conservele de ton or să-mi amintească pentru totdeauna de studenție, nici azi nu pot să mănânc o porție de cartofi prăjiți fără să mă gândesc la deșert și la viermi de nisip și să mă întreb: oare ce gust avea mirodenia? Nu știu ce părere aveți voi, dar eu cred că avea gust de scorțișoară. Ceea ce-mi amintește: ce-aș mânca acum o porție de orez cu lapte…

Vouă ce vă place să ronțăiți când citiți?

6 comentarii
  1. AvatarRontziki

    Nici eu nu prea asortez cititul cu ronţăitul, mai degrabă cu o cafea, o ciocolată caldă, un ceai…dar mi se mai întâmplă şi altfel şi atunci, de regulă, ceva dulce e alegerea 😀

    Reply
  2. AvatarMadalina

    Nici eu 🙂 Foarte rar se intampla sa rontai ceva, insa traiesc cu un exemplu pentru care cititul cartilor, mai ales al celor de istorie, memorii etc. inseamna rontaitul de diverse seminte, ca sa mai ridicam in alte sfere semnificatia gestului :)) Acum ma gandeam la carti care mi-au trezit diverse pofte, la ce am rontait dupa, nu in timp ce. Da, voi da din nou exemplul Exuvii, ca acolo era cu multa rontaiala. Dupa mi-am luat covrigei sarati si bomboane de ciocolata 🙂 Iar in pauzele de Doctrina socului, am mancat multe masline 🙂

    Reply
  3. AvatarChestrony

    O carte alături de ceva de ronţăit constituie una dintre plăcerile perverse ale vieţii pe care nu mi le refuz niciodată. Chipsuri, alune, migdale, popcorn, napolitane, biscuiţi, sandvişuri, sticksuri, seminţe decojite – I’ve done it all!

    Reply
  4. AvatarIoana B

    In cazul meu, ,,Heidi” va avea mereu gust de paine prajita cu branza, iar ,,Daca intr-o noapte de iarna un calator” va avea gust de ciocolata calda. Problema cu alunele se regaseste si la chips-uri, asa ca m-am obijnuit sa mananc doar cu o mana, ca sa pot da pagina cu cealalta. Cred ca cea mai ademenitoare combinatie e cea dintre mirosul de cafea proaspata, fierbine, intr-o dimineata insorita, linistita, foarte devreme, cand ceilalti inca dorm iar tu teai trezit mai repede ca sa citesti.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *