Ana Chirițoiu scrie despre literatură în România Literară și nu numai, a lucrat la revista Noua Literatură și acum lucrează pentru Agenția Împreună, un ONG care se ocupă cu problemele romilor. Ana s-a implicat de-a lungul timpului în multe cauze civice și are păreri bine argumentate despre diverse chestiuni sociale.

Ce te-a determinat sa ieși în Piață?

M-a intrigat (și m-a scos din anomie, cum zice Vintilă Mihăilescu) solidarizarea – spontană, mi se pare mie, în ciuda nenumăratelor încercări de asumare sau de capitalizare a ei de către unii sau de alții. Cînd am ajuns în mijlocul oamenilor – ce-i drept, nu mi-am facut curaj decit la două zile după primele violențe trîmbițate la tv -, m-am simțit bine, aşa că am continuat să mă duc. M-am simţit cetăţeană şi mi-am dat seama că am crescut fără senzaţia asta; că m-am uitat ani de zile la ştiri şi n-am făcut decît să mă scîrbesc constant şi sigur: o reacţie firească, dar neputincioasă şi deci frustrantă, tocmai pentru că îmi lipsea ideea că lucrurile s-ar putea schimba.

Care sunt temele principale pentru tine? Care este mesajul tău?

Prima mea temă era solidarizarea for the sake of it. Faptul că societatea – multă, puţină, cîtă a ieşit, cifrele ţin de alt domeniu şi au explicaţiile lor – dorea să-şi dovedească ei însăşi că e capabilă să se mişte. Atît – nu neapărat să se coaguleze, să se producă discursiv, să se constituie într-o instituţie, doar să se mişte, să capete un self-awareness care cred că ne-a lipsit, la nivel colectiv, tuturor. Nu ader la toate cauzele expuse în Piaţă şi nici nu cred că ideea e să credem toţi în toate, ci să devenim mai conştienţi unii de alţii, de faptul că avem dreptul să protestăm, că avem de ce să protestăm şi că, cum ar veni, o facem mai bine împreună.

Ce crezi și ce speri că “va rezolva” protestul nostru?

Cred că deocamdată n-am făcut decît să redescoperim faptul că sîntem cetăţeni – nu populaţie, nu electorat, nu clienți, nu supuși (nu mai amintesc apelativele emise de funcționari de-ai noștri publici care se mai numesc și politicieni) ci cetăţeni. Şi că sîntem o forţă civică. Cred că e o primă etapă. De-asta protestul pare, în ansamblu, eterogen şi confuz. Nu am încă idei clare despre cum ar putea continua lucrurile de-aici încolo, mai ales – aici intervine scepticismul meu personal – că lumea în general nu pare s-o ducă foarte bine, geopolitica nu arată minunat, există abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului şi ale democraţiei peste tot pe Glob. Mi-ar plăcea ca acest spirit civic să crească şi să adune mai mulţi oameni în Piaţă, în dialogul cu puterea.

Ce le-ai transmite celor care au rămas acasă?

I-aş asigura că, pe plan social, ratează un fel de rit de trecere: momentul în care ieși din atomizarea obişnuită, de altfel extrem de accentuată în România, şi (re)devii cetăţean. Alături de alți cetățeni ca tine. Facem atît de rar chestii împreună în plan social încît îți poți scuza ridicolul ieșirii în stradă și al scandării cu entuziasmul participativ care te cuprinde acolo. E ca şi cum ţi-ai descoperi un simţ nou.

Care a fost cel mai fain moment trăit în Piață?

Pe lîngă nou-descoperita plăcere de a scanda la unison împreună cu sute de oameni şi pe lîngă bucuria de-a descoperi feţe cunoscute în aceeaşi mulţime, a fost seara de joi, 19 ianuarie: mă întorceam paşnic pe Edgar Quinet, după ce condusesem o prietenă spre un taxi. Deşi începuse o oarecare rumoare în piaţă, nu mă aşteptam ca lucrurile să degenereze, aşa că am mers înainte spre fîntînă.

În dreptul Facultăţii de Litere, n-am mai putut să înaintez, pentru că din sens opus se alerga în masă. Cum n-aveam de ales, am început să alerg şi eu, pesemne fără tragere de inimă, pentru că din spate a venit un tip care mi-a dat un binevenit boost, împingîndu-mă delicat, dar ferm, zeci de metri. În timp ce alergam împreună în felul ăsta, pînă în Academiei, deşi nu i-am văzut faţa, am avut chiar şi un scurt dialog despre ce tip de cizme e mai bine să porţi cînd mergi la mişcări de stradă şi despre cît de repede aleargă jandarmii. Cînd am reuşit să mă opresc şi să întorc capul, n-am mai văzut decît că piaţa deja fusese evacuată.

Recomandă-ne o carte sau mai multe în ton cu vremurile astea tulburi și cu protestele. Ce ar trebui să citim acum?

Cînd au început protestele, mi-a trecut prin minte cît de tare ar fi fost să fi făcut în facultate un curs – fie și opțional – despre literatura schimbărilor sociale. Cum însă n-am făcut, lecturile mele pe tema asta sînt întîmplătoare, așa că nu mi-au venit în minte prea multe titluri și nici n-am apucat să cercetez subiectul. Eu una mi-am petrecut aceste săptămîni citind analizele şi eseurile din presa noastră și din cea străină despre protestele şi revoluţiile ultimelor luni, de la Primăvara arabă la Occupy şi Indignados. Deși am citit dintotdeauna ziare și reviste, în vremurile astea mi se pare mai important ca niciodată să înţeleg ce se întîmplă lîngă mine acum.

Ce se întâmplă zilele acestea în Piața Universității ne privește pe toți. S-a spus că suntem “neaveniți”, “viermi”, “ciumpalaci”, “societate civilă de mâna a doua”, “ultrași”. Noi vă spunem că nu e așa. Tinerii ce scandează seară de seară la Universitate sunt frumoși, inteligenți, conștienți și reprezintă începutul unei societăți civile atât de necesare. Rubrica noastră “Neaveniții din Piața Universității”  își propune să vă arate portretele unor oameni care, cu zâmbetul pe buze, indignați și hotărâți, vin, în ciuda frigului și a prejudecăților, în Piață.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *