Doris Lessing scrie undeva, în introducerea “Carnetul auriu”, că o carte, oricât de importantă ar fi, trebuie citită doar atunci când ești pregătit pentru ea (ca stare, nervi, putere de înțelegere). Am priceput asta abia acum, citind Orlando de Virginia Woolf, un roman pe care l-aș fi aruncat cât colo dacă mi-ar fi căzut în mâini acum câțiva ani. Și asta pentru că, deși e o carte minunată despre viață și vis, despre scriitori și idealuri, natură și căutări sufletești, îți pune la încercare răbdarea și-ți trezește cele mai contradictorii stări: te face să râzi pe rupte dar și să numeri căscaturile, îți face poftă să umpli cu cuvinte foi întregi de hârtie dar și să dai cu cărțile de toți pereții, te îmbie să ieși în lume dar te și face prizonierul celei mai întunecoase camere din suflet. Citeşte tot articolul