Dintre romanele lui Haruki Murakami, Cronica păsării-arc (1994) reuşeşte cel mai bine să inducă o senzaţie de stranietate la toate nivelurile şi încă din primele pagini. Totul pare a fi de pe altă lume – o lume văzută parcă prin lentila distorsionantă a unui iluzionist –, cu alte reguli şi chiar cu alte legi fizice. În acest roman, nu se poate delimita lumea reală de cea ficţională, căci aşa-zisa realitate nici măcar nu mai are reprezentanţi, aşa cum se întâmplă totuşi în alte cărţi ale sale. În Cronica păsării-arc, toate personajele par a fi absorbite într-o dimensiune în care nimic nu este ceea ce pare şi din care o întoarcere nu este posibilă, căci nu există acel altundeva al „normalităţii”. Totul este supus imprevizibilului, iar personajele trebuie să se adapteze rapid evenimentelor ce le dau peste cap existenţa. Abia în IQ84, cel mai recent roman al său, Murakami va mai explora atât de îndrăzneţ şi de complex un tip de fantastic ce nu este nici realism magic, nici SF tehnicist, ci o scriitură în care oniricul şi fabulosul se întreţes pe un fundal al contemporaneităţii, ce pare că poate îngloba atât rutina, banalul, cât şi extraordinarul. Citeşte tot articolul