În fluxul de cărţi despre comunism care au tot apărut în ultimii 10-15 ani, puţine sunt cele care reuşesc să impresioneze – asta pentru că a cam devenit o regulă nescrisă că trebuie să arăţi cât de rău era pe vremea de tristă amintire, iar esteticul trece în subsidiar, căci povestea nu trebuie să exceleze neapărat prin construcţie sau prin conturarea de personaje, ci prin mesaj, obligatoriu anticomunist. Cam supralicitată această temă (şi în literatură, şi în film), dar şi obosită înainte de vreme, căci din ea s-ar fi putut scoate producţii cu mai multă substanţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul dramei Holocaustului sau chiar în cazul tragediei de la 11 septembrie (dacă e să amintim doar cartea lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close). Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Citeşte tot articolul