Cea mai frecventă descriere a romanului Nord-Vest de Zadie Smith pe care am întâlnit-o e că are o structură joyceană. O descriere care nu face neapărat un serviciu cărţii, sunt sigură că mulţi potenţiali cititori sunt descurajaţi de o astfel de caracterizare, amintindu-şi de dificultăţile întâmpinate la lectura lui Joyce. E drept, există la Zadie Smith un anume flux al conştiinţei, cu salturi în timp şi spaţiu, cu glisări bruşte de la o stare la alta, dar, dincolo de asta, există o anume structură a romanului, o anume coerenţă a limbajului care îl fac mult mai „friendly” la lectură decât bine-cunoscutul experiment literar al lui Joyce, în Ulysses sau în Finnegan’s Wake. Oricât de mult şi-ar fi dorit poate Zadie Smith să facă un roman de această factură, s-a îndepărtat de el tocmai prin rigoarea construcţiei care se observă, e adevărat, abia spre finalul cărţii. Cu atât mai departe de Joyce este Zadie Smith atunci când respectă convenţiile limbajului, care, la Joyce, sunt eliminate în acel flux al conştiinţei în care se amestecă amintirile, descrierile, dialogul etc. Citeşte tot articolul