Ceea ce-mi place cel mai mult la copii este că ei au cu toții, într-o proporție mai mare sau mai mică, dar mereu prezentă, darul de a fi eidetici. Adică le place într-atât de mult lumea, încât au puterea de a o reproduce în cele mai mici detalii până când ajung în stadiul de a vedea cu limpezimea tridimensionalității obiecte care nu sunt în sfera lor vizuală. E o calitate pe care o pierd când devin adulți, acestora fiindu-le mult mai greu să-și imagineze universul înconjurător. Tocmai datorită acestei însușiri, copiii sunt capabili să înțeleagă și să-și imagineze cu ușurință cuvintele abstracte, dându-le acestora formă și reușind, în acest mod, să povestească minunățiile care-i fascinează pe adulți. Există totuși și oameni care nu-și pierd această însușire nici după ce cresc, iar lor li se spune fie autori, fie lunatici.
