Elias Canetti avea numai 26 de ani când, în 1931, a terminat Orbirea, unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea. Publicat în 1935, la intervenţia lui Stefan Zweig, romanul a trecut neobservat. Reeditarea din 1946 nu a schimbat cu nimic lucrurile. De-abia în 1963, după traducerea romanului în engleză şi franceză, Orbirea se va bucura de recunoaşterea meritată. Romanul lui Canetti a fost şi este perceput în notă alegorică, şi pe bună dreptate. El, însă, îşi trage seva şi din realitatea vremii. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1927, Palatul de Justiţie din Viena este incendiat. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ard în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. Nu întâmplător Orbirea se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Citeşte tot articolul