Grupul oniric a fost o grupare atipică în peisajul literar românesc de la jumătatea secolului al XX-lea. A luat naştere în 1959, pentru ca peste vreo câţiva ani, după 1965, grupul să-i aibă în componenţă, pe lângă Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag – cei doi teoreticieni recunoscuţi ai onirismului –, şi pe Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Florin Gabrea, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel. Din punct de vedere al contextului politic al vremii, onirismul ar putea fi considerat, la limită, prin caracterul său evazionist, o formă de disidenţă literară, deşi membrii grupului nu mizau pe acest lucru. Leonid Dimov, de exemplu, era un spirit total dezinteresat de politică. Cu toate acestea, onirismul a fost atacat în oficiosul Scânteia, iar pentru un timp, cuvântul „oniric” a fost interzis.
