Citesc În pielea unei jihadiste, de Anna Erelle, la o săptămână de la atacurile din Paris, în fața laptopului, cu tab-urile deschise pe știri să văd ce se întâmplă în Bruxelles-ul aflat în stare de urgență, care mai sunt update-urile din Franța, care sunt reacțiile după Mali și cu multe altele unde caut informații și analize sau vorbesc cu prieteni care știu mai multă politică internațională decât mine. Cu sentimentul că am cam trăit într-o bulă, încerc să înțeleg ce se întâmplă și îmi dau seama că niciodată lucrurile nu sunt albe sau negre, că istoria ne arată că soluțiile "clasice" și mediatizate nu sunt neapărat cele bune, că e atât de simplu să dăm vina pe refugiați sau pe religie, fără a lua deloc în calcul contextul care duce la apariția extremismului. Și nu, de obicei nu ne punem întrebări simple gen de unde au bani, de unde au arme, de unde au cunoștințe militare, care sunt problemele de zi cu zi din zonele de conflict, care e istoria, cam cine și când și-a băgat nasul pe acolo și ce-i face pe oameni să se radicalizeze. Și cam care e numărul de victime locale, dincolo de ce vedem la televizor cu atât de trâmbițatul "război împotriva terorismului". Citeşte tot articolul