Bookaholic

Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, Cinci Colţuri (Cinco Esquinas), deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie 2016 – an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei sale povestiri.

Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, „Doctorul“ Vladimiro Montesinos — şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aventură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de „Doctor“, încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.

„Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, […] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi.“

Mario Vargas Llosa

Cinci colțuri va fi lansată mâine, 14 decembrie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. La eveniment vor vorbi Juan Pablo Artaza, şeful secţiei consulare al Ambasadei Peru în România, criticul literar Tania Radu, Teodor Baconschi şi Marin Mălaicu-Hondrari. Dezbaterea va fi moderată de Denisa Comănescu, directorul general al Editurii Humanitas Ficion. Alte detalii, aici.

„Cinci colţuri”, de Mario Vargas Llosa – fragment

Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
252 p.
Premiul Nobel pentru Literatură 2010
© Humanitas Fiction 2016

— Ţi-am cerut ţaţe fleşcăite, o burtă oribilă şi un cur monstruos, zise nervos Rolando Garro, scuturând fotografiile de parcă era gata să i le-arunce în cap fotografului, care, intimidat, făcu un pas in spate. Iar tu îmi aduci o domnişoară care arată bine. Nu m-ai înţeles, Ceferino. Ţi-am spus ceva atât de complicat încât n-a încăput în capul ăla al tău de brahicefal?
— Îmi pare rău, domnule, ingăimă Ceferino Arguello. Fotograful de la Destapes era un metis aerindian fără vârstă, sfrijit, cu nişte laţe care-i atârnau până la umeri, cu sprâncene groase, purtând nişte blugi vechi şi sandale. Se uita la directorul revistei cu ochii lui bulbucaţi, mort de spaimă.
— În seara asta pot să mă duc din nou la show şi să fac alte poze, domnule. Garro nu părea să-l fi auzit. Il fulgeră cu privirea şi îi zise abia stăpanindu-şi mania:
— O să-ţi mai explic o dată, poate că de data asta îţi intră-n căpăţana aia a ta de brontozaur.

De la biroul lui domina întreaga încăpere care era sediul redacţiei revistei, într-o casă mare şi veche, cu etaj, de pe strada Dante, din Surquillo, şi vedea bine că cei câţiva angajaţi ţineau capul plecat, uitându-se-n computere sau în hartii; nici unul, nici măcar Estrellita Santibanez, cea mai curioasă dintre toţi, nu îndrăznea să ridice privirea ca să vadă scena aceea penibilă prin care trecea fotograful. La ora aia, dimineaţa devreme, deja se auzeau zgomote de camioane, strigăte de negustori şi un intens du-te-vino pe străzile cartierului, în jurul pieţei din vecinătate.

— Vă inţeleg foarte bine, domnule, murmură fotograful. Pe cuvânt.
— Nu! N-ai inţeles nimic! strigă Rolando Garro, şi Ceferino Arguello mai făcu un pas înapoi. Nu-i vorba să-i faci chioarei publicitate şi nici să-i creşti cota. E vorba să faci în aşa fel încât s-o dea afară din show de urâtă ce e şi de bătrână şi pentru că nu ştie să dea din fund. Fotografiile astea trebuiau să ilustreze un articol în care spunem că chioara a făcut din spectacolul de la Monumental un dezastru la care nimeni nu se mai uită. Iar ea, dincolo de faptul că nu ştie nici să danseze, nici să cânte, a ajuns urâtă ca moartea, şi locul ei nu e pe scenă, ci într-un film de groază. Ai priceput? Sau nici acum nu te-ai prins?
— Bineînţeles că am priceput, domnule, repetă fotograful. Pe mama mea că acum ştiu.

Era livid, abia vorbea şi se vedea pe el că vrea să plece de-acolo cat mai repede.

— În regulă, zise directorul şi aruncă fotografiile pe jos, apoi i le arătă lui Ceferino. Fă bine şi dă la coş gunoiul ăsta.

Se uită cum fotograful se apleacă să le adune şi apoi se îndepărtează, adus de spate. O linişte mormântală domnea în incăperea îngustă, care trebuie să fi fost o sufragerie înainte să fie transformată în redacţia unui săptămânal. Birourile rudimentare erau înghesuite unele-n altele din lipsă de spaţiu şi pereţii coşcoviţi gemeau de coperte decolorate, cu nuduri aţâţătoare şi titluri şocante, din nume rele vechi ale revistei. Rolando Garro se aşeză din nou la biroul lui, aflat pe un podium, de unde avea o vedere de ansamblu asupra tuturor angajaţilor. Încercă să se calmeze. De ce l-au enervat atât de tare fotografiile proaste făcute de Ceferino Arguello? A fost oare prea dur cu bietul fotograf, care, fără să vrea şi fără să ştie, îi făcuse un serviciu uriaş aducându-i fotografiile alea din Chosica? Poate că da. Îl umilise de faţă cu toată redacţia. Oricine, cât de cât demn, şi-ar da demisia. Dar fotograful era prea sărac ca să-şi permită luxul de a avea demnitate, ba o mai fi şi căsătorit, o fi având şi copii, aşa că probabil o să-nghită umilinţa aceea şi o să continue la Destapes, pentru că datorită salariului de-acolo reuşea să supravieţuiască. O să-l urască şi mai mult, asta da. Pe de altă parte, faza cu pozele din Chosica îl ţinea pe Ceferino legat de el. Deh, dacă lucrurile aveau să iasă bine, o să-i facă un cadou ca lumea. Faptul că oamenii il urau nu-i strica somnul lui Rolando Garro. Ba chiar îi dădea oare care satisfacţie: a fi urât însemna a fi temut, deci era o recunoaştere. Ceva ce peruanii ştiau atât de bine să facă: să lingă mâna care-i loveşte. Dovada? Fujimori şi Doctorul. In sfârşit, la treabă, dă-l incolo pe nefericitul de Ceferino.

De fapt, nu era nervos pe fotograf, ci pe chioară. De ce? Pentru că o văzuse şi o auzise la televizor, în urmă cu vreo două luni, şi încă la o emisiune atât de popular cum e cea a lui Magaly, spunând că-i o ruşine că există reviste ca Destapes, în care artiştii erau victime ale unor campanii de discreditare şi calomniere a vieţii lor private. Şi chioara spunea toate astea cu ochii ei crucişi gata să-i iasă din orbite, negând că poliţia ar fi prins-o făcând dragoste cu un tip intr-un taxi, aşa cum susţinea revista de scandal condusă de domnul Rolando Garro. Şi-o imagină pe chioară goală puşcă, făcând dragoste într-un hârb, cu un gunoi uman la fel ca ea. Greţos de-a dreptul! Ce amărât şi-ar fi pus mintea cu un asemenea monstru adipos?! Din ziua aceea i-a fost clar că avea să-i distrugă viaţa şi s-o lase-n fundul gol. Dar era nevoie de o cercetare atentă ca s-o distrugă de tot. Zis şi făcut. Bondoaca adunase material excelent, ca de obicei. O să cadă cerul peste tipa aia, o să fie dată afară şi o să trebuiască să facă trotuarul ca să nu moară de foame. Garro fusese cat se poate de clar cu directorul programului Monumental: „Dacă o mai bagi pe chioară în show, n-o să-ţi fie moale, moşule“. Era o formulare care-i făcea să tremure pe scenariştii de radio şi televiziune, pe producătorii şi dansatorii din spectacolele de music-hall sau de pe micul ecran, toată fauna căreia chioara îi zicea „artişti“.

Se ridică şi o sună pe Julieta Leguizamon. Bondoaca era atat de scundă, încât, văzând-o de la spate, oricine ar fi luat-o drept o fetiţă. Brunetă, cu părul creţ, purtând mereu pantaloni de fâş, o bluză şifonată şi tenişi, slabă şi bolnăvicioasă, avea totuşi ceva impresionant: ochii ei mari, sfredelitori şi inteligenţi, stăpaniţi mereu de o imobilitate stranie şi de o linişte pe care Rolando Garro nu le mai văzuse decat la unele animale. Ochii ei păreau să scormonească-n oameni, şi aceştia începeau să se simtă stingheriţi, ca şi cum ar fi fost goi puşcă.

— Cum stăm cu articolul, Bondoaco?
— Merge, mai am puţin, zise ea, pironindu-l cu ochii aceia care nu clipeau niciodată, în general reci cu toată lumea, mai puţin cu el, căruia Bondoaca îi era devotată ca un câine. Stai liniştit, am aflat multe chestii noi despre chioară. Lovitura de graţie, îţi jur. A fost la o şcoală de corecţie, pentru un delict minor. Nu a fost cântăreaţă şi dansatoare profesionistă în Mexic, aşa cum susţine ea, nu există nici cea mai mică dovadă. A făcut două avorturi cu o moaşă, o figură populară, o negresă din Cinci Colţuri pe care-o cunosc. I se zice Limbomana, imaginează-ţi. Şi, cea mai tare fază, o fată de-a chioarei e la puşcărie pentru trafic de droguri.
— Extraordinar, Bondoaco, zise Rolando, dându-i redactorului lui numărul unu o palmă peste braţ, prieteneşte. Avem material cu vârf şi-ndesat ca s-o trimitem direct în iad.
— Mai am puţin, zise Bondoaca zâmbindu-i şi se-ntoarse la biroul ei.

„Niciodată nu dă chix“, se gândi Rolando, văzând-o cum se aşază pe scăunelul ăla pe care pusese o pernă ca s-ajungă la înălţimea biroului. Bondoaca era marea lui descoperire. Apăruse cu câţiva ani în urmă la redacţie, cu blugii ei rupţi, tenişii fără şireturi şi nişte foi scrise de mână pe care, fără nici o introducere, i le-a întins spunându-i cu impertinenţă: „Vreau s-ajung ziaristă şi să lucrez la Destapes, domnule“. Rolando a întrebat-o ce recomandări avea. Ce studii şi câtă practică făcuse.

— Nimic, mărturisi Bondoaca. V-am adus ce am scris. Citiţi, vă rog.

Ceva i-a plăcut la ea, aşa că a citit. În acele patru pagini despre o vedetă de televiziune se găsea atâta venin şi atâta aversiune, o doză de răutate atât de mare, încât Garro a rămas impresionat. A-nceput dându-i tot soiul de sarcini mărunte, să iscodească pe ici, pe colo, să-i urmărească pe unul şi pe altul, trebuşoare din astea. Şi Julieta nu l-a dezamăgit niciodată. Era o ziaristă înnăscută şi exact de teapa lui, capabilă să-şi omoare mama pentru o ştire in exclusivitate, mai ales dacă era mizerabilă şi scandaloasă. Articolul ei despre chioară avea să fie genial şi letal, pentru că Bondoaca adopta imediat, ca şi cum ar fi fost ale ei, atât antipatiile, cat şi simpatiile şefului.

Începu să schiţeze numărul următor din Destapes cu materialul pe care-l adunase deja. Mai avea încă douăzeci şi patru de ore până să dea revista la tipar, dar era mai bine să facă acum cât mai mult, pentru că-n ultima zi să nu mai fie nebunia dintotdeauna. Dar cu siguranţă tot o să fie, nu exista soluţie, inevitabil o s-apară chestii de adăugat sau de înlocuit pentru forma finală.

Despre Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima — experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorțează de asemenea, dupã 50 de ani. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

La Editura Humanitas au apărut:

Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016).
În curs de apariţie: Istoria lui Mayta