Ca să vedeţi coincidenţă:
Douăzeci şi şase octombrie …. Exact o lună de cînd Chéri e însurat.
Cea care gândeşte cu voce tare, căci despre o femeie e vorba, este Léa, o frumoasă curtezană, ajunsă acum la 50 de ani, care timp de şapte ani se iubise, mai din capriciu, mai din suflet apoi, cu un tînăr, care la momentul povestirii are 26 : frumosul şi rîzgîiatul Chéri.
Chéri, Fred pe numele din acte, e la rîndul lui fiul unei curtezane, Charlotte Peloux, fiinţă vulgară, sonoră şi, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai dizgraţioasă, amică şi veche rivală a Léei. Şi, spre zbuciumul tuturor, acelaşi Chéri se va căsători, zice-se de convenienţă, cu o frumoasă şi gingaşă demoazelă de 19 ani, bine educata şi mereu supusa Edmé. Peste toate aceste personaje şi peste altele, clocotind de viaţă şi de prea-lumeşti patimi am dat într-un roman îngălbenit, tradus în 1973 (de Mona Rădulescu şi Corneliu Rădulescu, cu o prefaţă şi un tabel cronologic de Mircea Anghelescu) în Biblioteca pentru toţi: Chéri, urmat de Sfîrşitul lui Chéri, de Colette.
Colette în Rêve d’Égypte
Între timp am verificat şi acelaşi Chéri a fost reeditat în Colecţia Cartea de pe noptieră, la Humanitas, sub titlul Curtezana, cu Michelle Pfeiffer pe copertă, era să zic în rolul principal (romanul a fost ecranizat recent, 2009), în traducerea Nicoletei Neagoe.
Ce mi-a venit cu Colette? Citisem în ultima vreme numai literatură contemporană, foarte bună, fără îndoială, dar parcă fiecare roman deschis luna asta s-a dovedit, ca un făcut, teribil de angoasant, deprimant, şi greu de integrat în sistem fără pagube colaterale! Am dat de cartea asta cu titlu frivol şi am deschis-o hotărîtă să schimb foaia. Şi am descoperit o scriitoare care, aici, cel puţin, a lucrat inteligent, empatic şi vibrant un subiect tabu şi nişte situaţii de viaţă de care nimeni nu e ferit: drama trecerii timpului şi ravagiile pe care le face, mai ales în aceia care au mizat totul pe bucuriile unui trup frumos şi tînăr. Şi asta e deprimant, nu? Poate, dar o frumuseţe care se ofileşte şi care-şi pregăteşte cîntecul de lebădă poate fi oricum, numai impersonală şi rece nu.
Scenă din film, cu Michelle Pfeiffer şi Rupert Friend
Colette merită o discuţie fie şi numai pentru personajul care ea însăşi a fost, nemaipunîndu-le la socoteală pe cele pe care le-a pus pe hîrtie, transferîndu-le carne şi sînge din lumea boemei artistice, habitatul ei. În Chéri (sau Curtezana, cum preferaţi), face cîteva lucruri care ţin de flerul unui adevărat povestitor : transformă, cu o intuiţie psihologică subtilă şi precisă, un subiect aproape banal (legătura dintre o cocotă şi un fante mult mai tînăr, şi drama rupturii dintre ei), plasat într-un mediu pasibil să scandalizeze inclusiv cititori din timpul nostru (saloanele şi budoarele unor femei uşoare, mai mult, unele dintre ele ridicole, vulgare şi groteşti, odată ajunse la bătrîneţe) într-o poveste cu tensiune reală, cu care intri în rezonanţă pe frecvenţe înalte. O face într-o poveste care nu trenează, plasată într-un oraş capabil să asigure din start puncte gratuite oricărei ficţiuni care îl are drept cadru: Parisul, desigur.
Paris. Belle Epoque
Nu se fereşte să vorbească despre vicii – toată lumea din cartea asta trăieşte într-un mediu care prosperă din păcat şi care-şi are un cod şi o etică aparte, dar şi reguli aspre. Descrie, fără mare caz, saloane promiscue în care se prizează cocaină şi trăzneşte a opiu de la intrare, scoate lumea asta cu străluciri şi false străluciri din penumbra de abajururi roşii şi ne face să întrezărim în ea alunecări, iluzii, ambiţii şi drame care sînt ale tuturor. Ca să nu spun nimic de un anume curaj cu care ignoră convenţiile, de un firesc rar cu care atacă nonşalant tabu-urile. Bine, cînd te gîndeşti că a trecut de primul divorţ folosindu-se şi de literatură, dar şi de rampa spectacolelor de dans şi music-hall, în care a fost cap de afiş, unele lucruri devin ceva mai clare!
Scenă din salonul mamei lui Chéri, Charlotte Peloux.
Închei aici şi adaug la mica mea pledoarie pentru acest roman ieşit din modă un fragment dintr-o scrisoare a lui Gide, care nu-i înghiţea cărţile, dar care a fost absorbit total de Chéri:
Eu însumi sînt uluit că vă scriu, uluit de marea plăcere pe care am încercat-o citindu-vă. Am devorat Chéri dintr-o răsuflare. Ce subiect minunat aţi ales! Cu ce inteligenţă, ce măiestrie, ce înţelegere a celor mai ascunse secrete ale cărnii! De la un cap la altul al cărţii, nici o slăbiciune, nici o repetiţie, nici un loc comun…
Poate vedeţi şi Midnight in Paris, în mod sigur veţi cîntări altfel vechiturile astea !
