Trenul de noapte către Lisabona e genul de ecranizare prin care vezi cam pe unde bate romanul şi ce potenţial are, prin care te uiţi la străzi şi colţuri abrupte dintr-un oraş generator de fantasme şi cam atît. Faptul că Jeremy Irons are rolul principal nu modifică radical impactul filmului, care rămîne în cutia cu ecranizări cuminţi, ba chiar sărăcuţe la mai toate capitolele.

Trenul de noapte către Lisabona este adaptarea pentru cinema a romanului omonim, scris de elveţianul Pascal Mercier, carte care a făcut valuri mari în Europa, în special în Germania. Este vorba de o poveste în care plonjează prin voia hazardului un profesor clasicist elveţian, Raimund Gregorius (Jeremy Irons), şi în care mobilul întregului roaler-coaster care-l va purta din liniştita Berna către Lisabona e o carte scrisă de un portughez.

Viaţa lui Raimund Gregorius ia, cum spuneam,  un viraj abrupt în dimineaţa în care, în drum spre şcoala unde predă, salvează o tînără care era pe punctul de a sări de pe un pod. Tînăra fuge, iar profesorul, total zăpăcit de incident, rămîne cu haina ei în mînă şi în buzunar găseşte o cărticică scrisă, cum spuneam, de un portughez. Cartea, un soi de florilegiu cu efect neliniştitor, cu fragmente eseistice despre singurătate, moarte şi pierdere îl hipnotizează pe profesor. Deja intrigat la culmea de dispariţia fetei, în momentul în care dă peste un bilet către Lisabona între paginile cărţii, sare în tren şi începe să trăiască ceva complet diferit de rutina lui cuminte din Berna.

cu cartea

Sursa

Ajuns în Lisabona, caută să afle tot ce poate despre viaţa lui Amadeu de Prado, scriitorul al cărui volum ajunge să-l obsedeze. O cunoaşte pe sora lui, află că fusese activ în mişcarea de rezistenţă împotriva lui Salazar şi, treptat, treptat, are acces la o serie de întămplări dramatice din trecutul lui Amadeu, al comilitonilor lui şi al oraşului în care s-au petrecut toate astea. Tot aici, profesorul Raimund cunoaşte o femeie, Mariana (Martina Gedeck), care îl pune în contact cu prieteni ai lui Amadeu, şi care, în povestea particulară a lui Raimund va avea rol rejuvenant.

night-train pe bancaSursa

Cam asta ar fi schema acţiunii filmului, cu menţiunea că lucrurile nu curg tocmai şnur şi că întâlnirile cu apropiaţii scriitorului de a cărui viaţă se interesează Raimund sînt total nerealist redate. Îl vedem pur şi simplu pe Jeremy Irons într-o pastelaria aproape goală, stînd la masă cu un bătrîn portughez, prieten apropiat al lui Amadeu, şi ar trebui să acceptăm că pur şi simplu, odată ajuns la Lisabona, l-a găsit, nu contează cum. La fel şi cu Mariana. Pur şi simplu apare, la un moment dat, căci regizorului i se pare probabil neimportant să condenseze pe peliculă măcar o schiţă de paşi prin care oamenii ăştia ajung să se întîlnească.

Nici umbra de idilă dintre Mariana şi Raimund nu e cel mai realist redat capitol din film. El îi povesteşte cîte ceva din trecut, apoi soarbe uşor tulburat din paharul cu vin roşu, ei îi strălucesc ochii şi îi zîmbeşte, spunîndu-i că nu e deloc plictisitor. Şi cam aici se joacă tot misterul (ghilimele, ochi daţi peste cap etc etc etc!).

la vinSursa

Din întîlnirea cu iubita din tinereţe a lui Amadeu, Estefania (Lena Olin) regizorul scoate la fel de mult. Pe Estefania o vedem, prin flash-backuri (varianta tînără e jucată cuminţel de Mélanie Laurent), ca un fel de stîlp în mişcarea de rezistenţă în care activase şi Amadeu, o femeie care nu ezită să-şi rişte viaţa pentru o cauză. Ei bine, către şaizeci de ani, în momentul în care o întîlneşte profesorul elveţian, Estefania apare ca o fiinţă gracilă şi tulburată, care scaldă în lacrimi de emoţie frînturi de trecut pe care, din păcate, nu prea reuşeşte să-l explice foarte credibil. Ceea ce ar fi trebuit să fie climaxul filmului e doar o cuminte şi destul de clişeică confesiune despre o nepotrivire mult prea uşor soluţionată, în raport cu intensitatea legăturii dintre cei doi.

night-train-to-lisbon la plimbareSursa

Din tot filmul rămîne frumuseţea sărăcăcioasă a unui oraş aspru, vitrinele cărciumilor cu băutura aşezată pe rafturi de sticlă, nişte copii care aleargă prin Alfama sau arcadele rotunjite ale unei farmacii din altă vreme. A, şi neonul dintr-o pastelaria în care un bătrîn cu inima frîntă îşi aminteşte trecutul şi bea vin roşu dintr-un pahar micuţ. Ar fi putut rămîne mai mult, asta cu siguranţă. Oricum, privitorul cu nostalgia Lisabonei îşi ia, din cadrele filmate de Bille August, felioara de oraş, unul în care şi Jeremy Irons pare să se fi simţit destul de bine.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *