Hansel și Gretel, vânătorii de vrăjitoare (Hansel & Gretel: Witch Hunters) este filmul pe care îl recomand pentru a fi văzut pe vremea aceasta teribilă, acasă la căldură, eventual cu niște popcorn în față, fără niciun fel de așteptări. Deși lansat în ianuarie, nu m-a tentat până de curând să-l văd – de altfel, tocmai pentru că mă așteptam să fie încă o prostioară de Hollywood, nu l-am văzut decât când chiar eram în pană de filme bune. Adevărul este că nu regret că am petrecut o oră și jumătate cu acest film: am râs cu gura până la urechi tot timpul, fiind atât de binedispusă după aceea încât m-aș mai fi uitat o dată.
Sigur, povestea lui Hansel și Gretel a fraților Grimm vă este cunoscută. De aici pornește filmul, iar regizorul Tommy Wirkola (de origine norvegiană, acesta este primul lungmetraj american pe care îl face) a ales să prezinte pe fast forward sursa de inspirație: tatăl care-și lasă copiii în pădure, frații găsesc casa din turtă dulce, intră în ea, sunt prinși în capcană, vrăjitoarea cea rea îi forțează să mănânce pentru a se îngrășa și a se bucura de ei la cină. În nici 10 minute, Hansel și Gretel reușesc, prin istețimea lor, s-o pună pe vrăjitoare pe foc (scenă grotescă, dar hei, e un film ce se vrea a fi horror, cu accente fantasy puternice).
O găselniță interesantă: după ”prezentarea” basmului clasic, ziare de tot soiul acaparează ecranul pentru a ne spune ce drum au ales cei doi frați – vânători de vrăjitoare, desigur. Și cam asta e cu prezentarea filmului sub motto-ul Classic tale. New twist. Dacă ai văzut până aici, atunci cam știi ce va urma.
Pe scurt, încercând să nu dau prea multe spoilere, Hansel (Jeremy Renner) și Gretel (Gemma Arterton) au decis, în urma întâlnirii cu doamna cea rea din copilărie, să devină vânători de vrăjitoare (detaliu amuzant: Hansel suferă de diabet din pricina zilelor de detenție din casa de turtă dulce 🙂 ). Străbat țara în lung și-n lat fiind ”adevărați” detectivi și măcelari – când descoperă câte-o vrăjitoare, hop pe ea, omorând-o fie prin decapitare, fie prin împușcare, fie prin alte mijloace și mai neortodoxe. Încă un detaliu de senzație: au doborât peste 600 de ”specimene”.
Și, la un moment dat, apar în orașul Augsburg, chemați de primar din pricina a unsprezece copii care fuseseră dați dispăruți. Pică la țanc s-o salveze de rug pe Mina (Pihla Viitala), o tânără frumoasă, cu plete roșcate, acuzată de vrăjitorie. Nu-i bai, șerifului Berringer (Peter Stormare) nu-i place că se bagă în treaba lui și-i subminează autoritatea, dar Gretel îl potolește pe loc cu un cap în gură :). Am uitat să vă spun cum își fac intrarea în scenă cei doi: îmbrăcați în costume de piele (Gemma Arterton aduce un pic a Lara Croft) și cu arme de neam prost (a.k.a dintr-acelea care nu se prea inventaseră pe vremea aceea – în perioada medievală, când este plasată acțiunea).
Și restul este istorie. Adică zeci de minute de râs necontrolat – să ne înțelegem: nu datorită scenariului, a replicilor spumoase sau mai știu eu ce, ci grație jocului stângaci al actorilor, al gafelor din scenariu, detaliilor stupide, scenelor de luptă și celor erotice penibile ș.a.m.d.
Dacă sunteți curioși, aflați că Hansel și Gretel se fac că cercetează cauzele dispariției copiilor, află de luna roșie și, implicit, de pericolul convenției vrăjitoarelor (care va semăna cu un Comic Con hilar) din seara cu luna malefică (d-asta erau răpiți puștii, pentru ca vrăjitoarele să facă o magie și să fie imune la foc), se împiedică de niște vrăjitoare (capul răutăților este Muriel, actrița Famke Janssen), pe unele le omoară prin lupte corp la corp și schemele a la Jackie Chan, au și un fanboy (simpatic, e drept; Thomas Mann în rolul lui Ben, adolescentul cicălitor și curios, care va vrea să facă parte din echipa lor – vă las pe voi să ghiciți dacă reușește sau nu) și da, până la urmă totul se termină cu bine, ca-n poveștile fraților Grimm.
Adică toate vrăjitoarele (rele!) sunt ucise, misterul asupra vieții părinților fraților planează și rămâne loc de partea a doua.
Imaginea este chiar bună comparativ cu calitatea slabă a scenariului (efectele 3D am auzit că nu sunt geniale), mai ales că Tommy Wirkola a ales să filmeze în cadru natural în Germania și nu într-un studio. Machiajul este ok – deși nu pe gustul meu vrăjitoarele cu atribute de vârcolaci, vampiri și zombi la un loc. Coloana sonoră decentă (acum, din nou vă spun, chiar n-am avut nicio așteptare de la acest film și nici voi nu trebuie să aveți).
Una peste alta, precum v-ați dat seama, recomandarea mea stă în picioare – chiar dacă nu avem în față o reinterpretare inteligentă a basmului arhicunoscut Hansel și Gretel, filmul este totuși o plăcere pentru cei care pot face haz de necaz și care se pot distra de prostiile altora :).
