În ciuda avertismentelor puţin transparente (nuuuu! nu te duce!! e un film extrem de prost!!!), am fost (că era vorba de Oz, de Franco, de magie). Am întâmpinat apoi cu stoicism privirea prietenului care mă atenţionase, şi care mă aştepta cu privirea de “eu ţi-am zis, dar tu, betmen, betmen“.

Filmului lui Sam Raimi (Xena, Hercule, Spider-Man 3) începe bine şi alb-negru, cu o poveste dintr-o caravană de circ, în care Oscar Zoroaster Phadrig Isaac Norman este magicianul cu jobenul şi buzunarele pline de năzdrăvănii, care vrea să fie “Harry Houdini şi Thomas Edison la un loc, dar din păcate e doar un şarlatan fustangiu.

Un pic de atmosferă de circ, un conflict, o furtună, un balon cu aer cald, aventură… şi îţi zici, “începe bine, n-are cum să se strice atât de rău”. Ah, young padawan, habar n-ai ce tortură vizuală şi intelectuală te aşteaptă în cele 110 minute rămase.

Să începem cu personajele şi păpuşarii lor… James Franco are un început bun ca micul magician şmecheraş şi cuceritor, dar se pierde imediat ce intră în pielea vrăjitorului Oz. Mai mult farmec au personajele secundare: maimuţa zburătoare sau fetiţa din porţelan. Michelle Williams e cât se poate de calină în rolul blondei şi blândei vrăjitoare bune Glinda, şi n-are nici sare, nici piper.

Vrăjitoarele rele au, în general, atuul. Din păcate, fiind un film pentru copii (yay, Disney!), nici o vrăjitoare nu se poate desfăşura prea maliţios, şi atât Rachel Weisz, cât şi Mila Kunis, sunt nişte vrăjitoare rizibile.

gallery_Tryptich

gallery_Evanora

gallery_OzTheodoraRunning

 

Spoiler! Probabil că cel mai mare rateu de distribuţie este prezenţa Milei Kunis, care parcă e în transă de la apariţia bleagă a versiunii ei pozitive, blânduţa şi prostuţa Theodora, până la momentul în care trebuie să umple pantofii unei apariţii care a lansat moda vrăjitoarelor la Hollywood, Margaret Hamilton în rolul vrăjitoarei rele din vest. Şi nu-i vin. Pantofii*, vreau sa zic. Este o părere personală, desigur, ca şi cea că singurul rol care i-a venit bine Milei a fost cel din That 70’s Show. Hmmm… şi poate şi cel al lui Meg. /spoiler

Pe lângă jocul slab, nici scenariul nu a făcut eforturi să susțină filmul. Replici slabe şi scurte, scoase parcă dintr-un dicţionar cu limbaj de lemn, cu un nivel de ironie şi umor de grupa mică. În schimb, publicul ţintă Disney este gratulat cu câteva spiciuri motivatoare despre familie, dragoste filială şi înclinaţia către ştiinţă (adevarata magie!!).

Aş vrea să spun că mi-au plăcut măcar decorurile… mă rog, cgi-ul. Spectaculos ca un fototapet. Dacă te uiţi la el de la distanţă, arată bine. Îndată ce se suprapuneau pe el diverse creaturi, totul părea lipit, ca siluetele din carton.

gallery_Bubbles

Şi dacă te dai în spate, să vezi tot tabloul, ai reţeta de succes Disney: o poveste populară şi îndrăgită, decoruri uriaşe şi colorate randate pe computer, o poveste fantastică, vrăjitori, vrăjitoare, magie… Eh. Mai slăbuţ cu magia, de fapt. De fapt magia, personalitatea şi respectul pentru inteligenţa privitorului sunt chiar ingredientele care au început de la o vreme să lipsească din filmele Disney, şi de lucrul ăsta mă plângeam şi în contextul mălăieţului Frankenweenie al lui Burton.

Concluzia: vezi primul paragraf.

*Apropo de pantofii vrăjitoarei. M-a amuzat să citesc, nedumerită fiind de lipsa diverselor elemente clasice ale poveştii, că Warner Bros. (care a făcut filmul în 39) interzice utilizarea lor; este vorba în primul rând de drumul din cărămidă galbenă, de pantofii roşii ai vrăjitoarei şi chiar de negul ei caracteristic.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *