„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu)
Astăzi, 30 iunie, de la ora 18.30, în Grădina Cărturești Verona, va avea loc un eveniment dedicat prozei scurte, o seară de lectură și discuții, la care vor participa Ana Maria Sandu (un fragment din „Pereți subțiri” puteți citi aici), Alex Tocilescu și Marius Chivu. Detalii aici.
„Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu – fragment
Colecția „Ego. Proză”
Editura Polirom
216 p.
Coborî la etajul trei şi aproape că se ciocni de o asistentă care împingea un cărucior cu tăvi goale. Femeia îl privi scurt, apoi îi zâmbi.
— Aţi venit la fetiţă? Cam târzior!
— Acum am scăpat de la serviciu, zise Constantin.
Asistenta avea vreo 40 de ani sau chiar puţin mai mult. Era îmbrăcată în nişte haine de spital, bluză şi pantaloni, în picioare avea nişte saboţi albi. Avea tenul măsliniu, acoperit de puţin prea mult machiaj. Era o femeie încă frumoasă, Constantin o observase şi la vizitele anterioare, semăna puţin cu actriţa din Amélie, pe care nu îşi mai amintea cum o cheamă. Constantin scoase 20 de lei din buzunar (îi pregătise la birou) şi îi îndesă în buzunarul femeii.
— Ei, nu‑i nevoie, spuse aceasta încet şi îi zâmbi din nou.
— Lăsaţi, lăsaţi, zise Constantin.
Merse până la capătul culoarului, apoi făcu dreapta. Ana era în ultima cameră pe stânga. Uşa era deschisă. Constantin intră. Ana stătea în pat cu laptopul în braţe, iar o perfuzie conectată la braţul ei drept picura încet. Avea părul roşu, ca bunică‑sa, tuns cu un breton care devenise cam lung în spital. Lui Constantin îi veni iarăşi să plângă. Cum să ţi se întâmple aşa ceva la 14 ani? De fapt, cum să ţi se întâmple orice lucru rău la 14 ani?
— Ce faci, răţuşcă? întrebă.
Ana nu răspunse. Constantin se apropie.
— Hei! Răţuşcă! zise ceva mai tare.
Ana tresări, se uită la el şi îşi scoase căştile din urechi.
— Bună, zise. Mă uitam la un serial.
Constantin se aşeză lângă ea şi o mângâie pe un obraz palid.
— Cum te mai simţi? întrebă.
— OK, zise Ana.
Închise laptopul şi vocile înfundate care se auzeau din căşti (vreun serial, probabil, se gândi Constantin) tăcură.
— Mama a fost pe la prânz, zise Ana.
— Ştiu, spuse Constantin. Mi‑a zis că a vorbit cu doctorul.
— Da, zise Ana.
Afară era întuneric, iar de unde stătea, Constantin nu vedea decât reflexia lui în fereastră.
— Ţi‑am adus ceva, zise.
Ridică punga pe care o pusese pe jos şi i‑o dădu Anei. Cu mişcări îngreunate de perfuzia din braţ, fata scoase din pungă un ursuleţ de pluş. Era uriaş, un urs maro şi uriaş, un urs deloc feroce, cu un zâmbet mare pe faţă, cu ochi mari şi maro care se întâlniră pentru o clipă cu ochii mari şi maro ai Anei.
— Mersi, zise fata. E un dulce!
Strânse ursul în braţe şi Constantin îşi zise: „uite, totuşi e încă un copil, e doar un copil“. Şi iarăşi îi veni să plângă, dar se abţinu din nou, pentru a mia oară pe ziua respectivă. Era mai rău decât nevastă‑sa, îşi zise. Ea nu plânsese deloc în toate zilele şi săptămânile astea, doar tăcea foarte mult şi îşi vedea de treabă, şi el se întreba cum reuşeşte să nu răbufnească sau să nu explodeze. Reuşea. Aşa era ea.
— Dar mi‑ai promis că îmi iei un iPhone, spuse Ana.
Constantin ghici o urmă de acuzaţie în vocea ei. Şi puţină dezamăgire.
— O să îţi iau, scumpo, zise.
— Ştiu, tata, dar când?
Constantin se simţi de căcat. Totodată se enervă. Încercă să nu‑şi arate supărarea.
— O să îţi iau, o să îţi iau, zise, dar acum nu stăm atât de bine cu banii…
— E doar o mie de lei dacă îl iei cu abonament, spuse Ana.
Ceea ce n‑ar fi fost o nimica toată nici dacă n‑ar fi trebuit să dea o grămadă de bani pe spital, la asistente, la doctori, dar mai ales în situaţia asta… De parcă Constantin căca bani.
— Ştiu, măi răţuşcă, zise, dar înţelege şi tu…
— Hai, măi tata, dar de când te rog? spuse Ana.
Constantin sesiză că încerca să nu fie ţâfnoasă. Nu prea îi ieşea.
— Îţi iau mâine, spuse. Ţi‑l aduc mâine‑seară.
— Unul alb, zise Ana.
— Bine, alb să fie.
Despre Alex Tocilescu
Alex Tocilescu (n. 1977, Bucureşti) este scriitor şi publicitar. După mai mulţi ani petrecuţi în străinătate, mai întîi în Germania, iar ulterior în Statele Unite, se întoarce în 2009 în România. În prezent este copywriter la Graffiti BBDO. A publicat articole în România liberă, Dilema Veche, Vice şi alte periodice. A debutat ca scriitor în 2005, la Editura Polirom, cu volumul de povestiri Eu et al. Au urmat romanul Carne crudă (2007) şi volumul de proză scurtă Standard (2009). Două povestiri ale sale au fost incluse în volumul Best of: proza scurtă a anilor 2000, editat de Marius Chivu (Polirom, 2013).
