Cei care știu deja de cartea de memorii a lui Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, or să aibă surpriza unei addende de peste 100 de pagini cu amintiri inedite, în această a treia ediție, recent apărută la Polirom. Cei care acum descoperă cartea, or să aibă parte de un plonjon dublu în viața de cafenea a scriitorilor din Interbelic, cu prelungire în anii de după război, adică și de noutatea memoriilor, și de addenda.
Cine e, mai întâi, Vlaicu Bârna? Notorietatea lui, atâta câtă e (și în special printre șoarecii de bibliotecă avizi de culisele literaturii române), e legată de cartea asta de memorii, chiar dacă a fost autorul mai multor volume de poezii, gazetar alert și membru al cenaclului Sburătorul, condus de Lovinescu. În memorialistica pe care a lăsat-o a îndosariat un material foarte variat, extins și inedit: de la scene din redacțiile foarte multor reviste prin care a trecut, pînă la dialoguri de cafenea, polemici din epocă, portrete ( ați putea fi interesați de cel al lui Camil Petrescu, de exemplu, că tot e anul lui), intrigi, anecdote, insight-uri în politica vremii, în fine, bârfe.
Polii în jurul cărora gravitează această materie documentară erau cele două cafenele istorice din București, Capșa și Corso. Vlaicu Bârna le face o cronică în care include tot ce poate trezi la viață imaginea unui loc: de la obiecte și mirosuri, la tabieturile oamenilor care le frecventau, la scene de gen, subiecte de discuții și , desigur, nume.
Pentru ca beneficiarul acestor memorii să poate reconstrui măcar ceva din lumea despre care scrie Vlaicu Bârna, îi sunt puse sub nas inclusiv aromele care însoțeau meniul acelor zile și, până la urmă, un adevărat ritual: „Consumația cea mai obișnuită, a scriitorilor și a ziariștilor, la cafeneaua Capșa era șvarțul, un preparat de cafea importat din Europa Centrală, de la nemți și austrieci. (…) Termenul indică un sort de cafea neagră (adică fără lapte) curățată de zaț prin strecurare“.
Dacă sunteți curioși cum se prepara băutura zilnică a scriitorilor din zilele bune ale localului, Vlaicu Bârnă dă rețeta în carte, așa cum a aflat-o de la unul dintre cei trei „garsoni“, Niculae, Niță și Bârsan, care au servit în ultimii cinici-șase ani de viață a cafenelei. Descrie apoi modul de servire, dintr-o cupă de metal albă, „cu design specific, imitat după cele din cafenelele Vienei, având alături, pe tavă, ceașca albastră de cobalt cu lingurița, bucățelele de zahăr cubic și paharul cu apă rece.“ Pentru asta, „monșerii“ plăteau o nimica toată, 7 sau 8 lei, cât prețul unei amandine, zice memorialistul.
Plăteau monșerii pentru că monșerele nu aveau voie la Capșa. Societatea scriitorilor era într-atât de deschisă, încât numai bărbații erau bine-veniți între bărbați. La Corso nu se punea problema accesului. În orice caz, să te gândești că ceva atât de banal ca accesul într-un loc public era rezervat doar bărbaților, la sfârșitul anilor treizeci, e absolut aiuritor. Dar, cine știe, poate după mai multe bucățele de informații ca astea, din memoriile lui Vlaicu Bârna, o să descoperim tot mai mult un Mic Paris men only, despre care scria, de fapt, cu amar și Jeni Acterian, în jurnal.
„Braseria Corso atrăgea din ce în ce mai multă lume bună, ea devenind local monden, frecventat de artiști și cântăreți, de oameni de afaceri, în lojile ei etalându-și toaletele și frumoasele orașului, când era știut că la cafeneaua Capșa n-a intrat niciodată picior de femeie.“
Venea, în schimb, aici, urmându-și ritualul și sorbindu-și cafeaua la filtru, Ion Barbu: „o bună parte din timp și-o petrecea aici, cu ochii pe câte un petic de hârtie plină de cifre și simboluri și cu mâna pe creion“. Desigur, nu e unicul client, deși mare parte din mușterii începuseră să migreze către Corso, braseria concurentă:
„La mesele de la Corso i-am văzut pe artsta Leni Caler, pe Manole Stroici și Jean Moscopol, pe cântăreața Lili Socec și pe surorile Anghel, ale căror glasuri marcaseră un debut răsunător la radio. Își făcuse vad aici și grupul de la asociația și revista Criterion, mai ales Mircea Vulcănescu, Paul Sterian și Dan Botta, foarte harnicii și muncitorii Eliade și Comarnescu detestând cafeneaua. “
Vlaicu Bârna povestește despre discuțiile informale care se duceau la Capșa, în mare parte între gazetari, astfel că localul funcționa ca o adevărată agenție de știri legate de căderea și formarea guvernelor și alte treburi importante de stat. Aici se discută chestiuni politice, într-o atmosferă care începuse să miroase tot mai rău a război,aici au loc alianțe și jocuri abile de spionaj:
„În mijlocul veacului al patrulea, multe puteau fi auzite, în afara celor literare stând la un șvarț la cafeneaua Capșa. Clienții obișnuiți ai localului, între scriitori, pictori și oameni de teatru, erau și gazetarii, în special reporterii care asiugurau informarea politică a principalelor gazete. De multe ori, aici se formulau și de aici plecau știrile privitoare la formarea și căderea guvernelor, remanierile ministeriale și darea în vileag a marilor sacndaluri, cum a fost afacerea Skoda, escrocheria Gross-Cagero și multe altele. Acești reporteri deveneau oamenii de casă ai demnitarilor și liderilor politici.“
Nu pare să se fi schimbat prea multe, între timp.
Cartea lui Vlaicu Bârna merită citită, consultată sau măcar răsfoită (dacă o s-o răsfoiți, e foarte probabil să rămâneți s-o citiți) nu doar pentru informațiile rare de istorie și viață literară, cât foarte mult și pentru cele din plan politic. E o sursă din care pot fi recuperate crâmpeie despre afacerile urâte ale sfîrșitului anilor ’30 și câte ceva din atmosfera destul de sulfuroasă a vremii. Povestește despre crimele legionarilor, despre dictatura carlistă, despre tot felul de replieri și acomodări ale unor foști legionari, trecuți peste noapte în barca comunistă. Ion Barbu, de exemplu, care tot la Capșa povestește Vlaicu Bârna că și-a scris un memoriu în care își punea cenușă în cap pentru faptul că în anii ’40 îmbrăcase cămașa verde: „Noroc că în comisia de epurare de la învățământ figurau S.Stoilov și Al. Rosetti, astfel că profesorului Dan Barbilian, de la o catedră a Facultății de Științe, nu i s-a clintit niciun fir de păr din cap.“
Între Capșa și Corso e genul de piesă memorialistă din care poți decupa citate relevante la fiecare pagină. Este realmente plină de informații despre viața culturală din interbelic, foarte multe rare. Mai dau un singur exemplu, din Addenda, și el îl implică pe Cioran și cantinele studențești. Circula, în vreme, un calambur despre Cioran, mare amator de cantine, care, din ce povestește Bârna, avea acces preferențial la o cantină de stat de pe cheiul Dâmboviței. Aceste cantine, deși subvenționate de stat, erau conduse de grupuri de studenți legionari. Simpatizanții aveau acces gratuit, pe când ceilalți plăteau 150 de lei pentru o masă, iar memorialistul presupune că și Cioran ar fi beneficiat de un atare abonament, ca publicist simpatizant al Gărzii. Tot în Addenda, include și niște pagini despre neloialitatea lui Nae Ionescu față de Mircea Vulcănescu, în contextul unui scandal profund homofob. Între paranteze fie spus, și homofobia care reiese din discursul lui Vlaicu Bârna e la fel de evidentă, atunci cînd ajunge să o discute la capitolul moravuri.
Cele mai discutate chestiuni vizează însă actualitatea concretă a epocii pe care o documentează: conferințele de la Teatrul Național de exemplu, hiturile muzicale ale zilei, sau moda lansată de Sergiu Malagamba.
În tonul cu care povestește, memorialistul are și afecțiune pentru mulți dintre cei despre care scrie și pe care i-a cunoscut personal, dar și luciditatea necesară pentru a le vedea defectele. Din paginile lui ies niște portrete care, dacă nu ar fi îndulcite de experiența apropierii memorialistului de propriile personaje, ar fi de-a dreptul respingătoare. Ion Barbu, în faza hitleristă, misogin, rasist și, dacă nu era suficient, peste măsură de arogant, e poate exemplul cel mai puternic. Imaginea lui Camil Petrescu, scorțos și pătruns de propria importanță e îndulcită de câteva anecdote și de farsele cu care l-au taxat câțiva contemporani, dar și de atașamentul lui Vlaicu Bârna, care a lucrat cu el la ESPLA. Sunt, desigur, și portrete foarte flatante (Ioan Marin Sadovean, Petru Comarnescu, Anton Holban etc) sau pur și simplu, binevoitoare, cum e în cazul lui H. Bonciu.
E, presupun, limpede că volumul de memorii are destul subiecte care să intereseze, în continuare, foarte multe tipuri de cititori. Chiar dacă are și calupuri de informații inevitabil datate, care vizează scriitori și reviste care astăzi nu mai spun nimic celor mai mulți dintre noi, cartea lui Vlaicu Bârna merită scuturată de praf. Ce cred că ar fi trebuit musai inclus, la cîte nume importante apar în carte, e un Index, de mare utilitate. Poate la ediția a patra!
Volumul a apărut într-o ediție adăugită, la Editura Polirom, cu prefața lui Zigu Ornea, cu un cuvânt înainte și note de Nicolae Bârna.
Cartea Poate fi comandată de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
