Hmm….romanele negre, cu crime care se petrec undeva foarte, foarte departe de noi, în îndepărtatul şi pînă la urmă curatul Nord. Tot felul de grozăvii se întîmplă, una mai scandaloasă decît alta, şi citim despre ele din cel puţin două motive: pentru că, în mare parte, au o problematică credibilă, în bună parte psiho-socială, cu un cotidian la care facem priză uşor, deşi (sau tocmai pentru că) violentează revoltător o lege despre care ne place să credem că ne apără; al doilea motiv ar fi că aceeaşi lege e repusă în spirit şi în literă prin intervenţia unor indivizi care par ceva mai reali şi mai asemănători cu oamenii din jur, decît detectivii de ultimă generaţie din thrillerele conspiraţioniste americane, (toate viitoare scenarii de film).

Tot felul de nordici

Citesc thrillere nordice în general cu interes şi cu plăcere. Au, pentru mine, dozajul optim de cunoscut/ necunoscut care să mă facă şi curioasă, dar care să îmi dea şi un oarecare confort al situaţiilor recognoscibile, chestie pe care se bazează, presupun, orice serial şi orice serie, dacă e vorba de romane poliţiste.

Firesc, am dat peste autori buni şi peste autori mediocri, peste unii care mi-au deschis apetitul pentru gen (da, Stieg Larsson!) şi peste unii nebănuit de originali (cum a fost Asa Larsson), peste autori pe care am insistat să-i citesc, deşi prietenii m-au avertizat că sînt pierdere de vreme (Irsa Sigurdardottir, dar n-am încercat decît Suflete damnate , care mi-a plăcut) şi peste autori cu care pur şi simplu mi-am petrecut egoist cîteva ore, cu sufletul la gură, foarte departe de orice ar fi putut să aibă legătură cu viaţa, cu problemele şi cu deadline-urile mele (Camilla Läckberg).

Din tot ce-am ronţăit de cînd cu seria neagră de la Editura Trei, am tras şi o concluzie: e irelevant să vorbeşti despre autori. Romanele astea sînt atît de diferite calitativ de la titlu la titlu, în cazul unuia şi aceluiaşi autor, încît dacă  te interesează genul, accepţi convenţia ruletei şi rişti.

Mi s-a întîmplat cu un roman de Mons Kallentoft, Vară fatală (trad. Doru Mareş). Citisem Sacrificiul din miezul iernii (cine se ia după un titlu, acum!) şi reuşise să mă intereseze de la prima pagină la ultima. Nu m-aş fi aşteptat (pentru că m-am luat după titlu!). Era evident vorba de o crimă, dar şi de o societate foarte închisă, parohială, extrem de religioasă şi de ipocrită, şi de gunoiul pe care-l ascundea decent sub preş. E drept că un „ce“ nedefinit rămînea în aer şi că închideai cartea cu o oareşce nedumerire detectivistică, dar nu mi s-a părut deranjant, mai ales că găsisem acolo multe lucruri care ieşeau din schema genului. Cu pregătirea făcută, m-am apucat să citesc Vară fatală.

Misterul unui godemiche albastru.

Prima nelinişte care m-a vizitat a venit din pricina unui cuvînt cu rol cheie în desfăşurarea anchetei: prezenţa unui godemiche. Cum eu citeam cu poftă şi încruntare în trenul Bucureşti-Moscova, nu-mi era la îndemînă nici un dicţionar care să-mi lămurească sensul primei întîlniri cu godemiche (evit deliberat să-l articulez!). Cîteva fraze mai încolo, se lumina de la sine: era de fapt un dildo, cu care fuseseră abuzate victimele crimelor din Linköping, o localitate micuţă din Suedia, cuprinsă de caniculă şi ameninţată de incendii la momentul povestirii.

Godemiche în sus, godemiche în jos, obiectul reapare cu încăpăţînare, e albastru şi e folosit de criminalul în serie, aşa că n-ai cum să-l ignori. Cînd am ajuns acasă, l-am căutat: şi în DEX-ul clasic, şi în dexonline, şi în vocabularul prietenilor. Nimic. De godemiche nu auzise nimeni! Doar Google (în engleză) ştie de el, ca termen indexat în dicţionarele sexuale, ca parte componentă în denumirea sex-shopurilor din străinătate;  mă rog, planează în sfera asta, dar nicidecum în varianta ei românească. Bun. Ne-am lămurit ce e cu el, dar spre marea şi continua mea distracţie mă întreb şi întreb şi prietenii, un lucru de toată enigma: de ce, totuşi,  godemiche?!

Gheare de iepuri, Cif şi traume din copilărie

Vară fatală are peste 400 de pagini. E drept că thrillerele se citesc repede:  de cele mai multe ori vrei să ştii cine şi de ce a făcut chestiile alea oribile pentru care trebuie să plătească. Dacă e şi un decor, un aer şi o atmosferă care prind profesionist, ca să nu mai spun de o problematică mai complexă, cu cîrlige în social şi politic,  avem deja un succes.

În romanul ăsta, căruia nu-i lipseşte deloc suspansul, sînt însă şi destui timpi morţi. Una după alta, dispar adolescente care sînt apoi găsite moarte, după ce fuseseră torturate şi abuzate de un criminal cu preferinţe pentru jucăriile sexuale. De data asta însă, detectiva Malin Fors, mama unei adolescente, Tove şi colegul ei Zeke, ambii prezenţi şi în Sacrificiul din miezul iernii, par cumva toropiţi de caniculă – element esenţial în  acţiunea şi în atmosfera romanului – şi ceva trenează, parcă prea mult. Dar nici asta n-ar fi pînă la urmă o problemă insurmontabilă, dacă lentoarea ar fi compensată în final de o revelaţie şi surprinzătoare şi solidă, care să explice ororile întîmplate.

În Vară fatală explicaţia e însă într-atît de fantasmagorică, de la un punct în colo, încît, chiar şi cu un efort de imaginaţie ţi-e greu s-o înghiţi. Rănile victimelor sînt spălate cu Cif şi cu alte produse de curăţat folosite în menaj. În natura moartă mai intră şi nişte labe de iepure cu care sînt torturate fetele, plus o poveste despre abuzuri din copilărie, care ar trebui răzbunate printr-o punere în scenă criminală, cu algoritm ritualic.

Un paricid cu martori încheie seria, slavă Domnului, şi misterul godemiche-ului e şi el clasat. Dar parcă după toate indiciile, care mai de care mai bizare (repet, Cif, godemiche, iepuri, vopsea albastră, plus încă), aştepţi o explicaţie care să lumineze bizareriileşi să le lege în ceva mai înteligibil şi plauzibil, nu să le îngroaşe încă mai mult lipsa de noimă. În Vară fatală, Mons Kallentoft alege în schimb varianta excesivă, exagerat-psihologizantă, încurcată, alege scenariul unei demenţe sîngeroase, care îi iese destul de kitsch. Sînt curioasă dacă şi în următorul lui roman, the bloody story va avea un final măcar la acelaşi nivel cu intriga.

Momentan, dau mai multe stele pentru Sacrificiul din miezul iernii, şi din Vara fatală zic merci pentru porţia de suspans, accelerat mai ales către final, şi încerc să-mi scot din minte concluziile!

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. AvatarDora

    Mi-a placut foarte mult articolul, ma bucur ca abordati si carti de citit-rontait, adica chipsuri literare, eu imi recunosc slabiciunea fata de ele si ma bucur sa primesc sfaturi pe aceasta tema de la un gurmand:) am retinut recomdarile si le voi cauta pt ca am mare pofta de rontait si nopti nedormite. revin cu (propriile) impresii.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *