Jurnalista Ana Barton a publicat de curând prima ei carte de ficţiune, intitulată Prospect de femeie (Editura Herg Benet, 2014), în care dă curs unei fantezii stilistice pe care n-o poate „dezlănţui” în totalitatea ei în publicistică. Am spus fantezie stilistică, pentru că mi se pare că amprenta stilistică pronunţată e nota specifică a prozelor scurte semnate de Ana Barton.

Prospect de femeie conţine o serie de proze scurte în care accentul se pune, aşadar, nu pe o intrigă, nu pe anecdotă, ci pe debordanţa stilistică. Ana Barton se lansează în adevărate fraze metaforic-expresioniste, care abundă în asocieri şi jocuri lingvistice. Iată un exemplu: „Catargul crescut înăuntru. Îi atingi vârful cu vârfurile tale, aduni marginile încet, le lipeşti cu ochii închişi aproape şi le dai pecetea s-o bea. Te-ntinzi şi, cu lumină caldă, ieşindu-ţi din tălpi ca un sînge de aur, îţi contempli fosta sete. Scuturi din păr departele şi-ţi potriveşti locul înalt. Nu ştii, nu eşti, nu vrei. Respiri” (De catarg).

Acest stil metaforic şi poetic ascunde, însă, de cele mai multe ori, o sensibilitate feminină, aşa cum lasă să se înţeleagă, de altfel, şi titlul volumului. Prospect de femeie ar fi, în felul acesta, o schiţă de portret feminin, cu universul său de preocupări, experienţe de viaţă şi sensibilităţi. Printre ele, ca temă recurentă, iubirea (şi toată „pleiada” ei de sentimente conexe: de la tandreţe la dezamăgire, de la bucurie la amărăciune). Iată un exemplu, un pasaj-adresare directă, în care autoarea nu renunţă la jocurile ei de cuvinte alintate: „Nici mie nu-mi plac cuvintele definitive, să ştii. Parcă mă întorc în timp, când credeam că am puterea tăişului care curbează norii. Atunci simţeam cum mă umple niciodată. M-am învăţat cu oarecare cumpătare, da, aia pe care o numeşti tu relativizare. De fapt, m-ai învăţat cu ea, după ce mi-ai luat toate niciodăţile şi mi le-ai aşezat pe covor, ca pe pietricele. M-ai pus s-o gust pe fiecare şi să ţi-o descriu. Mai ştii când am făcut asta? În ziua aia când îmi crescuse iarăşi părul suficient de lung încât să-l pot prinde în coadă şi când mi-ai spus tu că te bucuri să-mi cunoşti umerii. Şi i-am strâns spasmodic, sigur îţi aminteşti şi asta, că doar ştii că n-am ştiut cum s-o iau şi m-am întors cu faţa către afară” (Dincolo de totdeauna).

În ultima proză, Să vorbim şi noi ca doi străini, scrisă din nou ca un soi de adresare directă – şi ea un text despre relaţia de cuplu, despre momentele succesive ale iubirii, de la atracţie la jocul seducţiei şi finalmente, dacă e cazul, la iubirea statornică –, finalul este unul blând-moralist, poate chiar blând-resemnat: „Dar ce să zic? Dacă ştii cum să faci să rămâneţi amândoi acolo, mă-nclin. E frumoasă joaca asta de-a seducţia, dar ai grijă să n-o transformaţi în miză. Vezi şi tu. Depinde ce începi să-ţi doreşti”. În textele sale, Ana Barton are – cum se vede şi aici – un fel de sfătoşenie (dublată adesea de umor), ca de femeie trecută prin viaţă, care ştie să dezamorseze, să „domesticească” drama, dar să facă şi suferinţa mai suportabilă. Volumul de debut este dedicat fetei sale, Rada, care apare, la un moment dat, ca personaj, într-unul din texte, Îndreptar pasional, în care e vorba, la modul ironic-tandru, despre tribulaţiile primei iubiri.

Mi s-a părut simpatică proza Bestiar cu selfăstim, o proză – culmea – mai anecdotică, mai dinamică, o proză „animalieră” în care naratoarea îşi exprimă ataşamentul – absolut nepremeditat – pentru un căţel de stradă, respins de toată lumea pentru urâţenia lui ieşită din comun: „Ăsta urât, roşu, costeliv şi ascuţit m-a speriat prin frică. A lui. Urâţenia incontestabilă a fost bonus şi revelaţie. Mi-am dat seama că nimeni nu-l hrăneşte din cauza ei şi de-aia e aşa aţos. Că oamenilor nu le vine să-i întindă nici măcar o bucată de pâine. Că toţi câinii drăgălaşi sunt şi ceva mai fericiţi. Că hoţomanele alea de pisici frumoase îl fac să tremure şi să fugă. Că nu are curaj să se apropie de mâncare când sunt ele prin preajmă”.

 

Ana Barton, Prospect de femeie, Editura Herg Benet, Bucureşti, 2014, 200 p.

 

Avatar

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *