Cîţiva dintre cititorii acestei rubrici mi-au reproşat că las impresia unei priviri superioare şi că eu nu apar în nici o ipostază ridicolă.
Ei bine, de data aceasta transcriu, fără alte comentarii, un pasaj dintr-un articol şi un e-mail; două texte - unul public, celălalt privat - în care doi scriitori deloc veleitari sau obscuri, prozatori şi jurnalişti profesionişti, premiaţi pentru operele lor, mi-au promis cafteală după ce, la un moment dat, i-am recenzat negativ. Citeşte tot articolul
Ce nu se vede din meseria de cronicar de carte este faptul că - în afara scriitorilor profesionişti care înţeleg corect rolul, funcţia şi atribuţiile unui critic de carte - de foarte multe ori eşti tratat ca un funcţionar al unui imaginar Stat de drept estetic.
Ţi se cere să dai feedback pe manuscrise de sute de pagini (unele scrise fără diacritice sau într-o gramatică aproximativă), adică să citeşti şi să evaluezi, apoi, eventual, să şi redactezi textele unor necunoscuţi, să dai sfaturi şi să oferi reguli infailibile de scris, să ajuţi la publicare şi, eventual, la intrarea în Uniunea Scriitorilor – ca şi cum cronicarul de carte ar fi un doctor de manuscrise sacrificat în numele literaturii pentru toţi grafomanii şi veleitarii. Citeşte tot articolul
