Tag: intamplari

Part-time printre oameni #8

*** În fiecare dimineață, rupe clanța-n două când intră în birou și face câteva mișcări a la Doroftei, de parc-ar vrea să-mi zboare maxilarul. Tresar, mă uit urât, bolborosesc un haibăcedracu', alteori mă revolt, măh, da' ți-am zis, ți-am fucking zis! El mai bagă vreo două upercuturi, hoa, hoa, apoi spune salut. Spune salut în șoaptă. După care ieșim la țigară. Discutăm despre vreme, prea cald, prea frig, nașpa, las' că-i fain, și încercăm să ne-mpărțim munca frățește. Uneori, rareori, facem, fiecare cum știe, ca Doroftei. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #5

*** Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da' aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale... Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu' să-i zic? Ştiţi, gândacu'... Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte... Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa... Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #3

*** Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii. Citeşte tot articolul

Din viața unui cronicar de carte: "credetii ca as avea o sansa ?"

Ce nu se vede din meseria de cronicar de carte este faptul că - în afara scriitorilor profesionişti care înţeleg corect rolul, funcţia şi atribuţiile unui critic de carte - de foarte multe ori eşti tratat ca un funcţionar al unui imaginar Stat de drept estetic.

Ţi se cere să dai feedback pe manuscrise de sute de pagini (unele scrise fără diacritice sau într-o gramatică aproximativă), adică să citeşti şi să evaluezi, apoi, eventual, să şi redactezi textele unor necunoscuţi, să dai sfaturi şi să oferi reguli infailibile de scris, să ajuţi la publicare şi, eventual, la intrarea în Uniunea Scriitorilor – ca şi cum cronicarul de carte ar fi un doctor de manuscrise sacrificat în numele literaturii pentru toţi grafomanii şi veleitarii. Citeşte tot articolul