În 1977, exasperat de spectatorii din ce în ce mai puțin interesați de la spectacolele Pink Floyd, Roger Waters își imaginează cum ar fi să existe un zid între trupă și public. Show-urile lor deveniseră din ce în ce mai mari, publicul crescuse și se diversificase și reacțiile lor nu erau întotdeauna cele dorite de Waters care vroia oameni care să-i înțeleagă pe bune experimentele muzicale. Ba chiar în timpul turneului In the Flesh, la un concert din Canada, Roger Waters a scuipat pe un grup de fani din față care-l enervaseră prin agitația și superfecialitatea lor. Și așa s-a născut Pink. Alienarea față de fani și de lume în general l-a făcut pe Waters să gândească The Wall, un album concept pe care l-am văzut acum câteva ore pus grandios în scenă în fața Casei Poporului. Acum, când spunem The Wall, vorbim despre alienare, singurătate, nebunie dar și despre totalitarism, opresiune, război, presiuni sociale, terorism și libertate. Dintr-o chestiune personală, Waters a dus The Wall în ceva universal. Break the wall!
