Nu înţeleg ce au occidentalii ăştia cu imigranţii. Imigranţii sunt floare la ureche. De fapt slujbele ne sunt furate de roboţi şi calculatoare.

Spre exemplu, în Franţa, Benoît Hamon, proaspătul candidat socialist la preşedinţie, este convins că locurile de muncă vor fi din ce în ce mai puţine din cauza automatizării, aşa că propune un venit universal – 750 de euro pentru orice cetăţean francez, precum şi o taxă pe roboţi.

La noi sunt sigur că, în vreo cinci ani, o să-mi fie dor de glasul metalic care mă anunţă la telefon „să cobor la adresă”. Dispeceriţele de taxi sunt deja o specie pe cale de dispariţie, acum vorbim cu Clever şi cu Uber. Şi nici pentru funcţionarii de la bancă nu am speranţe prea mari, de când cu internet banking.

Prezent de curând la o conferinţă despre inteligenţa artificială, am văzut cum interesul celor din sală (avocaţi toţi) a fost înlocuit brusc de îngrijorare când au aflat că există deja mai multe platforme online de consultanţă juridică automatizată.

Una peste alta, nişte nou-veniţi digitali ne invadează piaţa muncii, devin din ce în ce mai buni la slujbele noastre, ne bat şi la şah, iar noi stăm cu mâinile-n sân. Sau pe facebook.

Ei bine, nu-i chiar aşa. Dacă ei fură de la noi, să furăm şi noi de la ei! Tom Griffiths, profesor de psihologie şi cognitive science la UC Berkley şi Brian Christian, autor al unei alte cărţi de succes („The Most Human Human”) şi al multor articole de popularizare a ştiinţei, s-au hotărât să fure nişte înţelepciune din informatică şi să ne-o aducă nouă, muritorilor de rând. Au scris o carte care se numeşte „Algorithms to Live By: The Computer Science of Human Decisions, în care descriu o serie de algoritmi inventaţi şi folosiţi de informaticieni, dar care pot fi foarte bine preluaţi şi aplicaţi în deciziile din viaţa de zi cu zi.

„Algorithms to Live By” nu e nici pe departe o carte pentru IT-işti. Ba eu chiar cred că informaticienii ştiau şi aplicau de mult timp toate scurtăturile astea decizionale, iar acum îi caută pe Christian şi pe Griffith ca să îi pedepsească pentru trădarea secretului de breaslă. Nu, cartea e una scrisă pentru publicul larg, căruia promite să îi rezolve dileme mai mici (parchez aici sau caut mai aproape?) sau mai mari (mă-nsor sau mai caut?) după formule matematice pe care computerele le folosesc deja de zeci de ani. Iar abundenţa de exemple din toate domeniile şi tonul colocvial fac lectura uşoară şi captivantă. De fapt nici nu ştiu ce mi s-a părut mai folositor: algoritmii în sine sau exemplele (aproape anecdote), bune de povestit cu amicii la bere.

Ştiu că v-am trezit interesul, o să dau un exemplu. Numai unul, ca să nu stric plăcerea cititului. O problemă celebră, „the secretary problem”, denumită şi „the optimal stopping problem”, spune aşa: ai dat un anunţ să angajezi secretară şi s-au înscris la interviu o sută de candidate. Şpilul problemei e că trebuie să iei hotărârea, „da” sau „nu”, pe loc. Odată o candidată ieşită din birou, nu o mai poţi întoarce. Evident, ai vrea să o alegi pe cea mai bună. Cum faci asta? Mai precis: când e optim să te opreşti? După doar câteva interviuri nu ai termen de comparaţie. Dacă aştepţi prea mult, nu mai ai libertate de alegere, o să alegi forţat una din ultimele candidate, deşi foarte probabil ai lăsat să plece aspirante mai bune.

Deci: când te opreşti? Păi matematica răspunde sec: după 37%. Ştiu că sună ca răspunsul super-computerului din „A Hitchhiker’s Guide”, dar e matematică pură. Algoritmul zice aşa: vezi 37% din candidate fără să alegi vreuna, iar după 37% o alegi pe prima care e cea mai bună de până atunci. Evident, această formulă nu îţi asigură succes deplin, dar îţi asigură cea mai mare probabilitate de succes, indiferent de numărul de candidate (o sută, o mie, un milion). Problema e pusă aşa, un pic retrograd, cu secretare, pentru că a fost gândită prima dată în anii ’60, când lucrurile se întâmplau ca în Mad Men. Dar se poate aplica perfect astăzi la o grămadă de situaţii. Pe o stradă cu sens unic vedem un loc de parcare. Îl ocupăm, sau încercăm mai aproape de destinaţie? Vrem să închiriem un apartament într-un oraş ca San Francisco, unde e criză de locuinţe şi apartamentele goale nu stau pe piaţă mai mult de o zi. Câte vedem şi lăsăm să ne scape până ne hotărâm? Vrem să ne vindem casa, evident, cu cel mai bun preţ posibil. Acceptăm prima ofertă bună? A doua? A câta? Răspunsul e simplu: 37%. În San Francisco ne setăm un număr maxim de vizionări: să zicem 30 de apartamente. Vedem 37% (adică unsprezece) fără să facem vreo ofertă, iar de la al douăsprezecelea încolo îl alegem pe primul care e cel mai bun dintre toate de până atunci. Sau, dacă ne vindem casa, ne setăm un inteval de timp, să zicem 6 luni, şi refuzăm toate ofertele din prima parte a intervalului (37% din 6 luni vine cam două luni), apoi alegem cea mai bună ofertă de până atunci. Şi, da, pentru unii funcţionează şi la alegerea soţului sau soţiei.

Cam astfel de algoritmi ne învaţă Brian Christian şi Tom Griffiths. Înafară de „când să te opreşti?”, cartea răspunde la alte câteva tipuri de dileme: „Când să încerc un restaurant nou şi când să merg undeva unde am mai încercat şi-mi place?”, „Cum să-mi aranjez dosarele?”, „Ce factură să plătesc mai întâi?” sau „Cum să aleg între mai multe oferte de job?”, precum şi la întrebarea crucială „Care e probabilitatea ca jocul ăsta de Solitaire să nu poată fi rezolvat?”.

Şi acum câteva vorbe liniştitoare despre cantitatea de matematică din carte: nu e mare şi, cu un pic de deschidere, orice paragraf un pic mai abstract poate fi înţeles chiar şi de cei care au chiulit de la orele de mate. În orice caz, cartea nu e despre matematică. E despre decizii, despre situaţii cotidiene, despre întâmplări simpatice, un pic despre filosofie şi un pic despre cum funcţionează creierul uman.

Eu am consumat „Algorithms to Live By” prima oară în format audio, de pe Audible, pe bicicletă şi în maşină, şi pot să mărturisesc că au fost dăţi când am rămas la volan să văd cum se termină capitolul, deşi ajunsesem de ceva timp la destinaţie. Nu doar atât, dar după ce am terminat-o am căutat să văd ce au mai scris cei doi şi am devorat şi cealaltă carte a lui Brian Christian, „The Most Human Human”. Dar despre aceasta, într-un episod viitor.

Algorithms to Live By a fost publicată în 2016 la editura Henry Holt and Co. şi e disponibilă pe Amazon în toate formatele.

 

 

 

 

Radu Atanasiu

Radu Atanasiu predă gândire critică la Maastricht School of Management România, ţine cursuri online de critical thinking sau argumentație și este implicat în proiecte sociale.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *