De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Olga Ștefan ne poartă în lumea canină și felină a trecutului și prezentului ei, ne povestește despre însemnătatea unui prieten și a alibiurilor pe care acesta ți le poate oferi, dar și despre cât de important e să adopți și să integrezi o altă ființă în viața ta.

Olga Ștefan: „Câinenii mici”

Când eram studentă, lumea snoabă din jurul meu iubea, fără excepție, pisicile. Eu rămâneam, marginală, iubitoarea „milogilor”, „lipsiților de eleganță” câini. Am mai avut și pisici. Doar că eu felinelor nu le înțeleg nici măcar frumusețea. Minții mele îi plac lucrurile evidente.

Cred că anii cei mai buni din viața mea au fost anii când am avut cel puțin un cățel prin preajmă. Îmi plac toți. Îi vreau pe toți. Cumva, ăia scunzi, sârmoși, ochioși, corciți și „ca vai de ei” își vor face mai ușor loc într-un cămin deja aglomerat. Cred că va trebui să mai unfollow pagini de adăposturi și asociații. Animal hoarding is an issue.

Primul meu câine a fost Bruno. I-am pus nume după câinele spășit al Cenușăresei lui Disney, el are numai o apariție episodică, irelevantă, dar eu mă uitam zilnic la acest desen animat, așa că l-am remarcat. A venit la noi acasă pe 15 iunie, când terminasem eu clasa a doua, și l-am avut până în primul an de masterat. A trăit paisprezece ani și a fost cel mai iubit, dar și cel mai dificil animal din viața mea. Un teckel sârmos încăpățânat, coleric și, în mod paradoxal, introvertit, Bruno a avut de mic puseuri de OCD și de ceea ce bunicul meu, fie iertat, numea „inteligență cretină”. Pe mine, care îi citeam povești când era pui ca să se deprindă cu vocea mea și care trăiam cu teama permanentă că o să fugă și n-o să-l mai am, m-a asimilat ca stăpân adjunct, stăpânul prim fiind tatăl meu. A fost partenerul meu de plimbări când eram copil și, în aceeași logică, mai târziu, alibiul perfect când mergeam la întâlniri după lăsarea întunericului. Un reportaj despre mine și poeziile pe care le scriam la zece ani ne consemnează, kitsch, fugind cu bucurie prin parcul orașului, pierzându-ne printre copaci etc. etc. (Cred că voiau să ilustreze faptul că aș fi fost un copil ca oricare altul, deși nu eram.)

A fost și cel mai exact barometru apropo de oameni (pe cine nu suporta Bruno se dovedea, finalmente, insuportabil).

bruno

Lui Bruno i s-a alăturat prin 1999 Tasha, probabil cel mai cuminte cățel din lume, de care m-am despărțit cu foarte mare greutate. Pe Lizuca, unul dintre cei 7 pui pe care i-au avut împreună, am păstrat-o în familie. A devenit, între timp, o pensionară robustă și înțeleaptă. Între schimbări, despărțiri, mutări, evenimente care au adâncit falia dintre acum și „demult”, ultima descendentă a cuplului Bruno-Tasha este în viața mea o dulce constantă.

Lizuca

De vreo doi ani încoace, încep mesajele de sărbătoare de pe facebook cu „mica noastră familie canino-bipedo-felină vă urează…”. Trăim înconjurați de trei patrupede care ne ordonează, dezordonează, îmbogățesc, înzorzonează și, ce să mai, întregesc viața. Alți prieteni nu prea avem.

Există, deci, motanul Pușkin și cele două cățelușe, Yuki și Marnie. Pușkin e Maine Coon, iar fetele sunt ceea ce noi numim „adoptăciuni”, adică animale pe care cineva le-a legat la un moment dat de o remorcă pentru că le-a considerat dispensabile. Pe Yuki am luat-o imediat după ce ne-am despărțit de Fetița, o cățelușă foarte docilă și bună căreia i-am fost doar fosteri și care plecase spre „her forever home” în Elveția. Este un cățel deștept foc, energic, jucăuș, pofticios și iubitor, mândria familiei. De sora ei mai mică, Marnie, m-am îndrăgostit pe Facebook, când căuta, săraca, donații ca să stea într-un adăpost/pet hotel. Am adoptat-o imediat pentru că este: a. superbă; b. superbă; c. superbă. După cum se poate vedea, are toate atuurile ca să devină internet celebrity, dar nu prea am timp s-o deprind cu mannequin challenges și alte cele.

catei

Împreună, cele două sunt Câinenii Mici.
Pe rând însă ar fi:
Zuski, Zacuski, Zacusca, Suzy, Susuziki, Zuki, Yucatan, Yuca, Aia Neagră.

YukiYuki

Marinică, Marinela, Mici Marinici, Capule, Ciurpica, Ciurpicia, Căpșună, Căpșunica Sfornule, Fornule, Piticanie, Aia Albă.

Marniecatei

Și, cu excepția unui act de care chiar aveam nevoie :(, n-au ros nimic niciodată.

Credit fotografie principală: arhiva autoarei și a motanului Pușkin


Olga Ștefan a publicat în majoritatea revistelor de literatură din România, iar editorial a publicat volumele de poezie toate ceasurile, editura Vinea (2006) și Saturn, zeul, Editura Charmides (2016).

Găsiți mâncare bună, accesorii, produse pentru pisici dar și produse pentru câini pe www.fera.ro!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *