Bookaholic

Ne plângem de multe ori că o mulțime de autori buni rămân anonimi. Și nu-i departe de adevăr – dar la fel de adevărat este că, alteori, celebritatea unei cărți sau a unui autor e tocmai ceea ce stă între acesta și cititori. Gândiți-vă numai la Eat, Pray, Love – de care am fugit din cauza unui film prost, care ne-a creat impresia ca romanul nu e nimic mai mult decat literatură de gagici visătoare.

The Girl with the Dragon Tatoo a fost – cel puțin pentru mine – un astfel de exemplu. Nu pentru că aș fugi de Stieg Larsson (cred ca ar fi de-a dreptul ipocrit din partea cuiva care citește atâta science fiction și literatură YA ca mine), ci pentru că, la un moment dat, numai despre asta se vorbea. Două săptămâni de vacanță și nevoia sinceră de a citi ceva entertaining, fără prea mari profunzimi (de parcă în general citești numai Dostoievski, haha, râde gnomul iubitor de vampiri din interiorul meu), m-au convins să dau o șansă primului volum din trilogia Milennium.

Și chiar nu mi-a părut rău, deși am avut câteva tentative de-a o abandona la început, înainte să mă obișnuiesc cu stilul lui Larsson de a scrie și înainte ca povestea să înceapă cu adevărat. Problema nu e talentul literar sau lipsa lui – deși nu i-aș da chiar un Nobel pentru scriitură – e pregătirea sa de jurnalist, nevoia de a supraexplicita totul, de a documenta totul. Romanele lui sunt înecate în detalii pe care nu-ți dorești neapărat să le ai, care și-ar avea locul într-o anchetă, dar nu în beletristică.

Astfel, primele capitole din The Girl with the Dragon Tattoo se învârt în jurul jurnalistului Mikael Blomkvist, care tocmai a fost pedepsit de tribunalul suedez pentru defăimarea unui mare industriaș. Cititorul știe că Blomkvist e personajul pozitiv, și intuiește că sentința e nedreaptă. Dar Larsson îți explică în detaliu cum a ajuns Blomkvist să primească informațiile false care l-au trimis direct în capcana industriașului. Câteva zeci de pagini de informații, introduse în carte nu ca pentru cititorul neavizat, care nu prea înțelege jargonul financiar și cum a reușit de fapt marele afacerist să fraudeze statul suedez, ci strict ca niște conversații între doi oameni care vorbesc aceeași limbă, profesional vorbind, și care te cam elimina din conversație.

M-am plictisit, nu pricepeam care e relevanța pentru poveste – întâmplarea are de fapt o mică legătură cu firul narativ principal, dar nu-și justifică totuși întinderea pe cateva zeci de pagini de explicații – însă am continuat.

Enter Lisbeth Salander.

Din momentul în care și-a făcut apariția personajul feminin al trilogiei, n-am mai putut să las cărțile din mână. Salander nu e frumoasă și are carisma unei perechi de bocanci. Dar e, cu toate astea, construită ca o super-eroină, cu atribute extraordinare: cu o inteligență mult peste medie, perseverentă, loială, un excelent investigator (e un sori de private-eye pentru o firma de securitate) și unul dintre cei mai talentați hackeri din Suedia. Toate trăsăturile astea sunt atat de bine conturate de Larsson, încât ți-e foarte clar că feminitatea ei stă în cu totul altceva decât în niște atribute fizice, ceea ce mi s-a părut admirabil, dat fiind că a fost imaginată de un bărbat, ca eroină de thriller polițist.

Dar, ca orice super-eroină, și Salander are o slăbiciune. Kryptonita ei e personalitatea ei ciudată. Nu ți-e clar nici până la sfârșitul seriei dacă are sindromul Asperger sau vreo altă formă de autism (deși posibilitatea e sugerată la un moment dat), dar Lisbeth Salander refuză să comunice cu oamenii din jurul ei, altfel decât pe plan professional, ceea ce o transformă într-un soi de paria în majoritatea cercurilor în care umblă. Nu-i pasă de ce cred alți oameni despre ea – se îmbracă precum o goth chick la un festival de metale din Finlanda, se culcă cu cine are ea chef (indiferent de sex) și, în general, e cam la fel de sociabilă ca o pisică turbată.

Toate astea o transformă într-un personaj absolut fascinant și, deși întâlnirea ei cu Blomqvist se produce abia pe la jumătatea cărții, între ei se creează o legătură foarte solidă și frumoasă, care rămâne piatra de temelie a tuturor celor trei volume ale seriei.

Prima lor aventură se învârte în jurul unei presupuse crime, petrecute în urmă cu cincizeci de ani, pe care Blomqvist, proaspăt șomer (după ce și-a dat demisia de la revista la care lucra, în urma scandalului de defăimare), trebuie să o rezolve, angajat de unul din membrii familiei presupusei victime, un alt mare industriaș.

Astfel, în prima parte a cărții ajungi să afli tot ce vrei și ce nu vrei despre familia Vanger: cine cu cine e căsătorit, cine unde locuiește, cum se înțeleg între ei, unde au făcut școala, unde s-au născut și unde au murit, ce număr poartă la pantofi și care e pasta lor de dinți preferată. Sunt atât de multe detalii, încât îți vine să arunci cartea de pereți la un moment dat, pentru că nu înțelegi de ce trebuie ca tu, cititorul inocent, să-ți încarci memoria cu atâtea chestii, pentru că, în final, doar o mica parte din ele contează cu adevărat.

Toate astea contribuie însă la construcția unei povești convingtoare, iar ancheta lui Blomqvist – asistat de Salander – nu se bazează pe revelații miraculoase, doctor House style, ci pe muncă și extrem de multă documentare. Iar finalul e cu adevărat surprinzător – deși pe tot parcursul cărții crezi că știi ce s-a întâmplat de fapt, sfârșitul a fost atât de bine calculat, încât chiar m-a surprins.

Larsson nu e genul care să filosofeze prea mult, și majoritatea explicațiilor ți le dă prin intermediul unor dialoguri interminabile. Dar, în general, se străduiește să creeze niște personaje cât mai rotunde, pe lngă o poveste convingătoare, iar asta e de apreciat.

Din păcate, de multe ori narațiunea lui se reduce la a povesti ce a făcut personajul în discuție într-un interval de timp: s-a trezit la ora 5.45, s-a ridicat din pat, a făcut un duș, și-a făcut un sendviș cu cașcaval și salam, s-a dus până la magazinul din colț și a luat niște cafea, și-a făcut cafea, apoi a luat metroul de la stația cutare, unde a schimbat cu linia cutare, pentru ca în final să coboare nuștiunde și să intre în restaurantul nuștiucare).

Asta mi-a plăcut și displăcut deopotrivă – narațiunea e extrem de alertă în felul ăsta. Dar dacă nu aveți răbdare cu câteva sute de pagini de detalii banale și preferați varianta condensată, vă recomand cu căldură filmul. N-am apucat să văd decât varianta americană, cu Daniel Craig și Rooney Mara în rolurile principale – nu aruncați cu roșii în mine, următoarele două volume n-au fost ecranizate decât de suedezi, așa că următoarele cronici or să se refere la seria originală. Dar e un thriller decent, cu o Lisbeth convingătoare și un Blomqvist construit destul de aproape de personajul lui din roman: jurnalistul super-devotat, adevăratul câine de pază al democrației, dar și un bărbat carismatic, cald, dar oarecum inconștient de efectul pe care îl are asupra femeilor.

http://youtu.be/RL8LI-h2WFc

Am apreciat sincer efortul scenariștilor de a filtra tonele de informație din carte, pentru a extrage numai ce e esențial pentru publicul filmului, iar acțiunea romanului e urmată destul de fidel, chiar și o parte din dialoguri. O ecranizare, deci, de bun simț, numai bună pentru o sâmbătă după-amiază leneșă – mă rog, cu excepția unui scene destul de dure, un viol care, deși în carte e mult mai grafic – și descris, evident, în MULTE DETALII (care transformă momentul într-unul extrem de inconfortabil pentru cititor), tot în film are un impact mai mare.

Mai ales că nu pare să aibă vreun rost în această primă parte a trilogiei – altul, evident, decât acela de a ne arăta cât de badass e Lisbeth Salander. Dar părțile doi și trei or sa explice și treaba asta – stay tuned, revenim cu cronicile.

Alte observații aleatorii

Trilogia Milennium își ia numele după revista la care lucrează Blomqvist, ale căror expose-uri și anchete dărâmătoare sunt visul umed al oricărui jurnalist de investigație care a visat vreodată să fie luat în serios de stat și de oamenii cu bani și fără scrupule care își fac vile în Monte Carlo pe banii contribuabililor.

Prima parte a trilogiei a fost publicată în 2005, la un an după moartea lui Larsson, care nu a apucat să vadă ce succes monstruos au avut cărțile lui, ceea ce este păcat, pentru că în 2008 Larsson devenise al doilea în topul celor mai vânduți autori din lume. Numai în România a vândut cam 100 000 de exemplare (romanul a fost tradus la editura Trei, dar acum nu le mai găsiți acolo). 

Mare nelămurire cu privire la versiunile americane ale unor filme europene: dacă tot angajezi niște actori americani să joace rolurile alea, și dialogul e în engleză, de ce îi pui să vorbească cu accent suedez/german/franțuzesc? Nu reușesc altceva decât să fie enervanți cu accentul lor fals și să te forțeze să scobești internetul după subtitrări în engleză.