Vezi și recenziile la Marte Roșu și Marte Verde

Am început Marte Roșu, primul volum din trilogie, pe undeva prin aprilie. Adică acum cinci luni. Între timp, am citit încă cinci sau șase cărți, în paralel, pentru că a mă dedica în exclusivitate lui Kim Stanley Robinson nu se prea potrivea cu bookaholismul, și oricum, dupa fiecare volum trebuie să respiri o săptămână două și să te relaxezi cu câte o carte la care, dupa două-trei ore de citit, chiar se vede că ai dat paginile.

Și totuși, o să-i simt lipsa. Știți cărțile alea pe care, când le termini, simți că lipsește ceva din viața ta? Alea pe care le citești luni întregi, până când personajele îți devin atât de familiare că dacă te-ai întâlni cu ele pe stradă nu ți s-ar părea nimic ciudat? În Trilogia Marte fiecare dintre cele aproximativ 2400 de pagini este justificată. Robinson nu bate câmpii, ci explică, aprofundează, pictează în nuanțe subtile care se schimbă de la scenă la scenă. Creează oameni reali într-o lume reală, oricât de ciudat ar suna asta într-o recenzie de roman science-fiction.

Dacă Marte Roșu accentuează tehnologia din spatele colonizării și a creării societății marțiene în forma ei primitivă și Marte Verde se oprește asupra evoluției acesteia în societate independentă, de sine stătătoare, cu legi, cultură și religie proprii, Marte Albastru este mult mai filosofic. Ultimul volum al seriei este finalul tranziției omului de la specie legată de Pământ, la specie care cucerește stelele, în care Marte a fost doar primul pas – dar un pas decisiv, care a atras după sine colonizarea tuturor celorlalte corpuri din sistemul solar (asteroizii, Mercur, Venus, sateliții lui Jupiter, Saturn, Neptun și Uranus) și începutul călătoriei către alte sisteme solare.

O parte din acțiune se petrece chiar pe pământ, în Trinidad-Tobago, Anglia și pe Coasta de Azur, și felul în care este văzut Pământul prin ochii unor nativi de pe Marte, precum Nirgal, sau a primilor O Sută, care au părăsit definitiv planeta cu o sută și ceva de ani în urmă, este una dintre cele mai interesante momente ale romanului.

Însă Marte Albastru vorbește, în primul rând, de un fel de eternă reîntoarcere, despre felul în care eroii se nasc și mor și sunt înlocuiți mereu de alții mai tineri, ce dispăruți continuând să trăiască prin munca lor. Arhitecții schimbării umanității, primii O Sută, încep să dispară în istorie. Revoluțiile alimentate de ei și-au îndeplinit scopul – acum Marte e o lume care va dăinui la fel de mult ca Pământul, o lume liberă, verde, o nouă democrație, o societate creată de la zero evitând cu totul greșelile făcute deja de Terra.

Iar supraviețuitorii primilor O Sută sunt nevoiți să se confrunte acum cu propria lor mortalitate, fiindcă oricât de eficient ar fi tratamentul gerontologic care i-a adus până la vârste de aproape două secole și jumătate, ei nu au cum să trăiască la nesfârșit. Iar această confruntare cu moartea este una dintre cele mai frumoase peste care am dat în literatură. Robinson este un poet și un filosof extraordinar, care nu uită niciodată că scrie despre oameni, pentru oameni.

Trilogia Marte este istoria unui moment, lung pentru omenire, minuscul la scară universală. Așa cum spune John Boone când pune piciorul pe planeta roșie pentru prima dată: Well, here we are. Momentul evoluției decisive a omului, a maturizării ca specie.

O să mă opresc aici, pentru că aș putea să scriu zeci de pagini numai despre ultimul volum din trilogie, și asta fără să mai vorbim de primele două. Înainte să mă apuc de scris mi-am pus o mulțime de semne în dreptul a tot felul de scene despre care voiam să vă vorbesc, dar probabil nimic din ceea ce vă pot spune eu nu are cum să vă convingă mai mult să citiți trilogia decât chiar cuvintele lui Robinson. O să vă las deci și de data asta cu un citat, din călătoria Mayei și a lui Michel de-a lungul apelor marțiene, trecând prin canale și strâmtori, către orașul-port Odessa:

Why were the good days always so short? Moment to moment, day by day-each so full, and oh so lovely-and then gone forever, gone before there was a chance to absorb them properly, to really live them. Sailing through life looking back at the wake, high seas, flying wind. . . . Now the sun was low, the light slanting across the sea cliffs, accenting all their wild irregularities, their overhangs, caves, sheer clean faces dropping directly into the sea, red rock into blue water, all untouched by human hands (though the sea itself was their work). Sudden shards of splendor, splintering inside her. (…) They would eat in a harbor cafe next to the water in the long twilight, and that day’s glorious sail would never come again. This strange nostalgia, for the moment just gone, for the evening yet to come: “Ah, I’m alive again,” she said to herself, and marveled that it could have happened.

(…) it had a certain painful splendor, this acute sensation – and she could endure it-she could even enjoy it, somehow, in snatches – a sublime intensity to these late-afternoon colors, everything suffused with them. And under such a flood of nostalgic light, the harbor of Rhodos looked gorgeous (…).

Mi-au plăcut și Dune, și Fundația, Saga lui Ender, și Lumea Inelară și Lumea Fluviului și alte serii din literatura science fiction care se întind pe mulți ani, multe generații și cer multă răbdare din partea cititorului. Trilogia Marte a fost de departe cea mai solicitantă, mai greu de citit și mai stufoasă, dar și cea mai frumoasă și darnică pentru mine, ca cititor. Sper că va fi la fel și pentru voi.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


2 comentarii
  1. Pingback: 15 personaje feminine puternice din literatură « Bookaholic

  2. Pingback: Interviu – Alexandru Mironov: “Timp de trei ani mi-am cheltuit până la ultima lețcaie, dar am fost peste tot” « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *