Bookaholic

Stau sub un tei, la o masă verde de plastic. În faţă-mi – halba pântecoasă mă așteaptă. E greu să jonglezi cu halba și ţigara în timp ce citești. Totul pare nefiresc, mai ales atunci când nu ţii neapărat să te întrerupi din lectură sau să te uiţi în jur. Și de ce-ai face-o? Pentru bodegarul înveterat, murmurul anodin al vocilor are un plăcut efect anestezic. Sunt La Muzeu, La Scriitori, sau, ca să înţeleagă toată lumea – la bufetul Muzeului Literaturii Române.

Imbecil concept, demn de regimul care l-a inventat (instituţia a fost înfiinţată în 1957) – o casă memorială, mai treacă-meargă…dar un muzeu, și încă unul pentru o „literatură” care de-abia dacă avea o sută de ani? Ceva adevăr există, însă, și în titulatura asta, căci, dacă ocoliţi clădirea propriu-zisă și vă așezaţi la masă în curtea străjuită de castani și tei, veţi fi puși pe negândite în faţa panopticului ultimilor patruzeci și ceva de ani de literatură autohtonă.

Ce-i mai ciudat e că, în afara telefoanelor mobile, a dezbaterilor politice neașteptat de pluraliste și a caracterului pestriţ din punct de vedere vestimentar al adunării, nu cred ca peisajul să difere prea mult de cel ante-revoluţionar. În fond, chelnerii sunt la fel de blazaţi și pinguini ca-ntotdeauna (cu delicata excepţie a doamnei Lili), porţiile la fel de mici, meniul standard, iar convivii nu se jenează să bea pe datorie, să-ţi dea cu halba-n cap din pricina unor incompatibilităţi estetice și, în general, să se bată pe burtă cu oricine simt ei că i-ar ajuta, după caz, să-și piardă minţile, sau să-și revină în simţiri.

Cel mai ades, mă duc acolo pentru că-mi place curtea, uneori, însă, mai am și eu nevoie, ca un rinocer cumsecade ce mă aflu, de câte-o baie de jeg – și mă consolez la gândul că în băltoaca mea sunt și alte animale care să-mi ţină de urât.

E, spre exemplu, un pterodactil apatic, al cărui slalom printre piscurile universitare i-a provocat un amarnic vertij existenţial, fapt pentru care subliniază orice argument cu o tandră înclinare a capului și-un abia perceptibil „să admitem”.  Un brontozaur blindat de-atâta frecat pe îngustele coridoare ale palatelor d’antan, care s-a reconfigurat recent în moderator tv. Un fost tiranozaur vorace, convertit la vegetarianism din pricina desfinţării caselor de odihnă și-a biletelor de sindicat, care poartă cu smerenie masca de rumegătoare în prezenţa unor galinacee isterice.

Tinarul si "compromisul" gazetar Serioja Dovlatov

E-atâta abundenţă, atâta patos, atâta adevăr în această menajerie, că-mi vine să mă urc pe scaun și să strig „de trei ori ura” în cinstea democraţiei populare – a cărei măreaţă operă, în ciuda oricăror aparenţe, este încă vie. Cum de nu s-au prins oare sociologii că de la Marea Neagră până la Urali și, în general, oriunde a existat socialism adevărat, intelectualitatea a fost prima care s-a înfrăţit cu proletariatul? E nevoie de un rus, ca Serghei Dovlatov și, pe deasupra, de un element cu pronunţate tendinţe disidente, ca să ne explice cum de scriitorii noștri seamănă cu-ai lor?

Sincer să fiu, Dovlatov își recunoaște cam tardiv Compromisul. Adică, se face nene să emigrezi în leagănul imperialismului sub identitatea falsă a unui evlavios reconstructor al sionismului și să scrii an de an câte-o cărţulie în care să denigrezi realizările mamei Rusia și-ale înfrăţitelor sale republici socialiste?

Aparent, se face. Și bine că s-a făcut, pentru că altfel n-am fi avut parte de unul dintre cei mai americani scriitori ruși ai, și nu mi-e frică s-o spun, „tuturor timpurilor”. De ce? Pentru că e succint. Pentru că e preponderent dialogal și anti-meditativ, în ciuda faptului că multe dintre laconicele sale sentinţe sunt atât de meșteșugit încondeiate încât pot fi lejer introduse într-un dicţionar de aforisme. Iar dacă stilistic e american, emoţional, afectiv și, uite c-o zic și p-asta, intelectual, e rus până în măduva oaselor.

Să ne-nţelegem, mulţi ruși scriu despre beţie (unii ar spune că aproape toţi – cel puţin din a doua jumătate a secolului trecut încoace), toţi emigranţii sunt nostalgici și mulţi dintre cei care au trăit într-un fel sau altul într-o republică socialistă au considerat ca experienta lor e atât de iesita din comun încât  merită să le fie relatată și altora, dar puţini au fost atât de sintetici, atât de sinceri și atât de înduioșător-amuzanţi ca Dovlatov.

Compromisul e cea de-a treia carte scrisă de el după emigrarea în SUA (1978) și, dintre cele publicate la noi (aceasta, plus Rezervaţia Pușkin și Geamantanul, toate, apărute în colecţia Cartea de pe noptieră a editurii Humanitas – și care, vezi și titlul articolului, vor fi tratate aici mai mult sau mai puţin satisfăcător) este și cea mai inegală, atât ca întindere, cât și ca registru și construcţie narativă.

Scurt pe doi, cartea cuprinde douăsprezece proze despre peripeţiile personajului Dovlatov (toate scrierile acestuia sunt, în mare parte, autobiografice), angajat ca ziarist la cotidianul Sovietskaia Estonia, din Tallin, în perioada 1973 – 1976.

La o primă vedere, „compromisurile” invocate de autor se referă la diferenţa dintre materialele apărute în gazetă, supuse cenzurii, ingerinţelor sistemului și necesităţilor ideologico-politice, și realitatea care le-a dat naștere, care constituie substanţa propriu-zisă a cărţii. La o privire mai atentă, însă, indiferent de versatilitatea  ce-i poate fi imputată jurnalistului sovietic, compromisul e unul generalizat, cuprinzând întreaga societate, de la cele mai înalte sfere, până la rigolele în care se întâlnesc, după o beţie de poveste, intelectualul și muncitorul, uniţi în cuget și simţiri sub ameninţarea sentinţelor de „prazitism social”, sau „vagabondaj”.

De la tinerele Bella și Evi, care, la ordinele secretarului raionului de partid, „au grijă” în toate sensurile posibile de înalţii corespondenţi, veniţi din capitală să-i ia un interviu mulgătoarei-eroine Peips, a cărei producţie de lapte record e remarcată și de biroul de presă al tovarășului Brejnev, până la harnica gazetară Lida, care nu găsește în ruptul capului omul potrivit pentru noua rubrică ce i-a fost încredinţată „Întâlnire cu un om interesant”, toţi, inclusiv naratorul, fac compromisuri cu sistemul pentru un post mai bun, o viaţă mai îndestulată, sau, pur și simplu, un pic de liniște.

Există, desigur, și excepţii, ca fotograful Jbankov, sau ziaristul Busch, care, oricât ar încerca să negocieze și să se adapteze nu reușesc decât să se compromită și mai tare, adâncindu-și statutul de marginali, de voioși disidenţi, ce nu se feresc să-și petreacă o noapte-două în arest, sau să aţipească în biroul unui colonel de securitate – și aceștia sunt, de fapt, specialitatea lui Dovlatov. Eroi fără voie, disperaţi, cinici și într-o doagă, care sunt toleraţi de regim, pentru că disidenţa lor e atât de explicită și deșănţată, încât singura soluţie ar fi eliminarea lor completă (și cum să omori nebuni – asta n-o făceau decât naziștii) – foști borfași, foști actori, bișniţari, poeţi, paraziţi, alcoolici, periferici – toţi cei care n-au ajuns la un compromis cu regimul – acesta e universul alternativ al lui Serioja Dovlatov, ca de altfel, al tuturor scriitorilor autentic-contestatari ai epocii sovietice, chiar și a celor de la noi.

Oricât de hilare ar fi situaţiile, oricât de amuzante conversaţiile, nu le-aș recomanda cartea celor care nu au măcar niște cunoștinţe minimale despre acele vremuri – din experienţa proprie, din auzite, sau citite – de fapt, nu le-aș recomanda defel să-l citească pe Dovlatov.  Riscă să nu simtă tragismul camuflat de umor, să nu sesizeze disperarea acelor beţii îndobitocitoare, să le găsească scuze colaboratorilor mai simpatici, să idealizeze camaraderia și „amorul de artă” ale unei societăţi în care singurele constante sunt penuria și propaganda, și singurele opţiuni, ostracizarea sau compromisul.