Uşor picant… că altfel ar fi plictisitor într-o relaţie, nu? Între Emilia (Monica Florescu), actriţă, şi Valentin, regizor (Marian Popescu), nu are cum să se instaleze plictiseala, căci „dragostea” lor este una furtunoasă. Se iubesc, se urăsc, se ceartă, se împacă, în final fiecare îşi joacă mai departe propria-i tragicomedie. El ţipă, uneori se isterizează, găseşte voluptate în a arunca injurii, iar ea joacă în permanenţă teatru, chiar şi în spatele cortinei. Pe el îl doare mereu capul, poate din cauza atâtor somnifere pe care ea i le dă pentru a se strecura din casă şi a se întâlni cu amanţii. Ea profită de frumuseţea ei, că doar „frumuseţea este singurul adevăr pe care-l pricep până şi proştii”. Cu un subiect mereu actual, relaţia dintre un bărbat cu bani, inteligent, dar nu atât de atrăgător fizic, şi o femeie frumoasă, ambiţioasă, neavând cine ştie ce talent (în acest caz, în ale actoriei), spectacolul Uşor pikant, după texte de Teodor Mazilu şi în regia şi scenografia lui Marian Popescu, musteşte de umor şi ironie şi beneficiază de un dialog… picant: necruţătoare şi usturătoare, vorbele pe care şi le aruncă cei doi nu îi fac să se despartă, ci parcă îi apropie şi mai mult. Un spectacol savuros, care a ajuns acum şi la Godot, printre puţinele spaţii care mai găzduiesc evenimente teatrale pe timpul verii.
Relaţia dintre Emilia (numele, ca şi situaţia transpusă pe scenă m-au trimis inevitabil către Emilia lui Camil Petrescu) şi Valentin pare a fi relaţia dintre vanitate şi aroganţă (o aroganţă ce maschează, uneori, frustrarea de a nu o avea cu adevărat pe femeia pe care o iubeşte, în ciuda a tot ce spune rău despre ea): Valentin o tachinează în permanenţă pe Emilia, actriţă şi fostă chelneriţă, pe care el a descoperit-o („creaţia vanităţii mele”), considerând, astfel, că e justificat un comportament extrem de posesiv. Starea conflictuală se dezvoltă perfect într-un decor ce sugerează haosul: interiorul unei garsoniere în totală dezordine, ca după „chermeză”.
Dialogul dintre cei doi este spumos şi întreţine spectacolul la un ritm alert, un meci epuizant în care mingile sunt aruncate permanent la fileu:
[Valentin]: Singurele cărţi pe care le-ai citit sunt ale mele… de vizită.
[Emilia]: Altele nici n-ai scris”.
Valentin se laudă cu inteligenţa sa, pentru a compensa alte carenţe, şi o provoacă mereu pe Emilia, atacând-o în punctul ei slab, lipsa de cultură şi chiar de talent („te dai lebădă-n conservă”), dar Emilia nu ezită să-i dea replici la fel de tăioase şi cu dublu înţeles:
Dacă aveam nevoie de Voltaire, îl căutam la mine-n bibliotecă, nu-n pat”.
De altfel, întreg textul spectacolului este construit pe o semantică a dublului înţeles: „Mi-ai pus de cap sau să-mi faci de cap?” (atunci când Emilia pretinde că îi dă o pastilă pentru durerea de cap, când, de fapt, este un somnifer), „Dacă mi-a plăcut şcoala şi n-am băut cerneala ca alţii…” etc.
Oricât de lipsită de talent ar fi Emilia, nu-i lipsesc însă sex-appeal-ul şi frumuseţea, ambiţia şi încrederea în puterea ei de reuşită. Sunt arme cu care iese mereu la înaintare şi, dacă ar fi să stabilim un câştigător, ea ar fi, oricât de talentat şi de bine privit ar fi Valentin, care sfârşeşte, inevitabil, la fel, de fiecare dată: oricât de teribile ar fi certurile dintre ei, oricât de ameninţător s-ar vrea el a fi, finalul este întotdeauna acelaşi – când ea vrea să plece la vreo petrecere sau să se întâlnească cu un alt bărbat, îi dă somnifere, iar el, apoi, continuă cu atitudinea lui sarcastică şi căreia ea îi ţine piept cu succes („De câte ori m-ai cerut de nevastă? That is the question”). Dar nici unul nu poate şi nu vrea să se despartă: ea, pentru că reuşeşte să-şi menţină un anume statut, iar el, pentru că o iubeşte ca un nebun.
Uşor Pikant este un spectacol despre micul război purtat permanent în interiorul unui cuplu, un război ce ia, uneori, note comice, iar alteori, alunecă înspre dramatic.
