Chemarea cucului

Chemarea cucului este romanul polițist pe care J. K Rowling l-a semnat sub pseudonim (Robert Galbraith) și care a făcut ceva vîlvă și la data publicării, și după, când identitatea scriitoarei a fost (vai!) dezvăluită. E un roman stufos (612 pagini pline de detalii!), deja bestseller, construit în jurul unui detectiv particular, Cormoran Strike, care investighează, în Londra, sinuciderea suspectă a unui foarte cunoscut fotomodel de culoare, Lula Landry.

Trama detectivistică se declanșează în ziua în care la biroul delabrat al lui Cormoran Strike – un detectiv care trecuse prin război și ieșise fără jumate din picior și alte probleme post-șoc – apare un anume John Bristow,  care îi cere lui Strike să investigheze moartea Lulei. Personajul șters, convențional, filiform și foarte bine îmbrăcat din fața detectivului este fratele vitreg al Lulei Landry, fotomodelul care zîmbește de pe afișe gigantice întregii metropole.

În momentul în care primește propunerea lui John Bristow, lucrurile în viața lui Strike sînt foarte prost aranjate: tocmai se despărțise de Charlotte, logodnica lui sofisticată și posh, e plin de datorii și risca să ajungă în stradă, dorme într-un sac de dormit în biroul pentru care nu prea mai avea cum plăti chiria și, pe scurt, nu vede nicio ieșire din dezastrul pe care îl trăiește pe toate planurile. Exact în acest context, în biroul lui intră o secretară trimisă de la firmă de angajări, Temporary Solutions, Robin Ellacott. Cum era de așteptat, detectivul morocănos, eșuat și cu apariție de Grizzly zburlit se va atașa treptat-treptat de secretara lui teribil de curioasă, eficientă și, ni se repetă în fiecare paragraf, solid logodită.

Ca în orice poveste cu detectivi, și în Chemarea Cucului Strike își identifică, lent (foarte lent, aproape prea lent!) suspecții și își adună la fel de meticulos (suntem în Londra, să nu uităm!) probele. Desigur, niciuna nu e stridentă, desenul soluționării cazului se face din aproape în aproape, după luuuuungi plimbări și  discuții cu toți cei care ar fi putut contribui fie și cu un capăt de ață la descîlcirea evenimentelor care au dus la moartea Lulei Landry.

Pentru că e vorba de un roman masiv, ajungi să te obișnuiești (eu am ajuns, cumva!) cu stilul foarte lent, adesea monoton, greoi, în care avansează acțiunea, dar sunt și calupuri din carte în care chiar nu se întâmplă mare lucru: nici la nivelul acțiunii, nici la alt nivel, de care ai putea fi interesat, ca cititor. Iar stilul ăsta al ei în care dezvoltă fraze rămuroase, în care descrie milimetric cum personajul X se apleacă să caute sub pat un nimic, după ce a parcurs nu știu ce distanță de la un dulap la altul, devine, pe anumite porțiuni, dificil de parcurs, ca să nu zic direct plictisitor.

J. K Rawling, asumîndu-și ieșirea de sub pseudonim lângă Chemarea cuculuiSursa

Bine, Robert Galbraith nu descrie numai scene de interior, cu potențial rol în dezlegarea misterului, ci și destul de multe locuri și situații exterioare, să zicem, personajelor implicate. Aduce detalii, recrează crîmpeie de atmosferă din Londra  și aduce în prim-plan personaje credibile (deși unele sunt invariabil schematice, din categoria soții de producători, manechine sau potentați taciturni care iau masa la Cipriani). Ca și în seria Harry Potter, construiește o lume, în cele mai mici detalii, și poate de aici i se trag și plusurile, și scăderile. E ceva excesiv și oarecum static în toată construcția ei, de parcă în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în carte, prea puțin se mișcă, de fapt.

Aș zice că e roman detectivistic mai degrabă atipic – din cauza ritmului foarte lent, din cauza acumulării excesive de detalii, din cauza unei tonalități reținute, diferite de stilul flamboaiant, exploziv, cu focus pe acțiune, în care se scriu acum multre thrillere masive. Dar, pe de altă parte, Chemarea Cucului continuă fidel o tradiție britanică a romanului polițist, în care crimele sunt soluționate pornind de la detalii mărunte, aproape de nebăgat în seamă, strânse de la vicar, de la grădinar sau trădate de gesturile nervoase ale vreunui lord căruia îi tremură ușor mâna pe ceașca de ceai.

Dacă aveți chef de o poveste lungă, de care să trageți o săptămână întreagă, de episoade care implică high-life-ul glossy (designeri, manechine, producători, rapperi, socialites etc ) din Londra, plus viața dată peste cap a unui detectiv destul de atipic și a secretarei sale (care își depășește, evident, rolul clasic), Chemarea Cuculuie o opțiune. Totul e să te împaci cu lentoarea, cu stilul ei lacom-descriptiv (unii l-au numit dickensian!) și să ai răbdare! În fond, dacă Agatha Christie ar fi scris un roman de peste 600 de pagini, probabil că ar fi venit însoțit de acelaeși avertismente!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Romanul Chemarea Cucului a apărut la Editura Trei, în 2013, tradus de Constantin Dumitru-Palcus. Cartea se poate comanda de pe librăria Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


2 comentarii
  1. Cristina Puiu

    Mie mi-a placut foarte mult “Chemarea cucuclui”, nu mi s-a parut deloc plictisitor si greoi. Nu l-am putut lasa din mana! Stiu ca e un cliseu, dar chiar asa s-a intamplat! Am inchis cartea in momentul cand a trebuit sa ma culc!

    Reply
  2. Alina PurcaruAlina Purcaru Post author

    Si eu am avut episoade din astea, despre care spui tu, in care cartea m-a prins tare, urmate de altele mai fade, cand am mai pus cartea la o parte! In fond, cititul e, orice s-ar spune, o indeletnicire foarte intima si ne pliem diferit pe timpii si mai ales pe tempoul povestirii.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *