Andrew Cowan (născut în Corby, Northamptonshire, în 1960) a studiat la Universitatea East Anglia, unde, ulterior, a ajuns să predea creative writing, fiind chiar directorul departamentului cu același nume. Este şi scriitor, romanul său de debut, Pig (1994) fiind tradus şi la noi, cu titlul Porcul (Editura Leda, 2009). Cititorii români au avut ocazia să-l cunoască în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură, desfăşurat în perioada 5-8 decembrie.
În rândurile de mai jos, vă invit să citiţi un dialog despre ce înseamnă creative writing într-un spaţiu cultural care a cultivat tradiţia acestei discipline, ce prespune un astfel de curs, care este raportul dintre imaginaţie şi tehnică, şi, nu în ultimul rând, un dialog despre boala scrisului.
În mediul nostru universitar, nu există tradiţia unui curs de creative writing, aşa cum există în Marea Britanie, astfel că ar fi interesant să ne vorbiţi despre acest departament de creative writing, al cărui director sunteţi, la Universitatea East Anglia.
Acest program este cel mai complex în rândul facultăţilor din Marea Britanie, există de peste 40 de ani, fiind iniţiat de către doi romancieri: Malcolm Bradbury şi Angus Wilson, care l-au avut ca student pe Ian McEwan. Probabil că dacă Ian McEwan nu ar fi ajuns atât de celebru, nici ideea de creative writing nu ar fi prins atât de bine în Marea Britanie. Celebritatea lui McEwan a garantat într-un fel viitorul de succes al acestui curs, iar apoi, al doilea nume mare asociat cu creative writing a fost Kazuo Ishiguro. Când el s-a alăturat acestui curs, profesori i-au fost Malcolm Bradbury şi Angela Carter, apoi W.G. Sebald a predat şi el la acest curs, iar Anne Enright, câştigătoare a Booker Prize, a absolvit şi ea acest curs.
Astfel, de-a lungul anilor, acest curs a devenit bine reprezentat, dezvoltându-şi module pentru toate genurile de scriere şi pentru toate nivelurile de studiu: licenţă, master, doctorat. Mulţi ani, a fost singurul curs de acest gen din Marea Britanie, şi presupun că şi din Europa, dar apoi a început să se ramifice, devenind o disciplină universală. E ca un virus, s-a răspândit peste tot. Acum, sunt peste 500 de cursuri de creative writing în Marea Britanie, dar nici măcar nu este cu adevărat un fenomen britanic, ci unul american.
Malcolm Bradbury şi Angus Wilson au iniţiat acest program pentru că erau familiarizaţi cu stilul de predare american, unde exista creative writing încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi a luat avânt în anii ’30, aşa că atunci când Malcolm Bradbury şi Angus Wilson au început să predea creative writing în Marea Britanie, el deja avea o tradiţie în State. Aş spune că este un fenomen mai degrabă anglofon, pentru că spaţiile unde a prins cel mai bine sunt Anglia, Statele Unite, Canada, Australia etc.
În medie, cam câţi studenţi se înscriu la acest curs? Ştiţi şi ce traseu urmează apoi aceşti studenţi, după absolvire?
Numărul este mereu în creştere, avem cam 400 de cereri pe 48 de locuri, la modulul de licenţă, cam 350 de înscrieri la master, unde 30 de locuri sunt alocate prozei, 12 poeziei şi 12 pentru non-fiction. Avem şi 40 de locuri pentru specializarea „creative and critical writing” la doctorat. Pe lângă specializările propriu-zise, mai sunt şi cursuri opţionale, la care asistă sute de studenţi. Facultatea noastră este faimoasă pentru acest modul, aşa că studenţii care vin aici se gândesc să facă măcar un opţional.
Am citit un istoric al cursului de creative writing, în care estimările arătau că 1% dintre studenţii care urmează acest modul devin scriitori. Aşa că dacă judecăm strict după acest criteriu, modulul de creative writing este un mare eşec, pentru că nu îşi pregăteşte studenţii să poată să fie angajaţi în domeniul lor. În ceea ce-i priveşte pe studenţii noştri, despre care am căutat constant pe internet, pot spune că aproximativ 30% dintre ei ajung să publice o carte. Nu-i pun la socoteală pe cei care intră în presă sau devin agenţi literari, profesori etc.
Evident, faptul că au o diplomă în creative writing le este folositor, pentru că şi-au dezvoltat abilităţi de comunicare, ştiu să gândească creativ, aspecte foarte importante pentru aproape toţi angajatorii. De fapt, este chiar o bună strategie de carieră să urmezi un modul de creative writing, pentru că îţi deschide nenumărate oportunităţi. Este un cerc vicios: pentru că studenţii noştri devin cunoscuţi, şi reputaţia noastră creşte, atragem o serie de aplicanţi excelenţi, îi chemăm la interviu pe cei mai buni şi îi selectăm pe cei despre care credem că vor contribui în cel mai productiv mod la acest program.
Cum lucraţi cu studenţii? Cum decurge un curs?
Depinde de nivel. Cu studenţii de la modulul de licenţă lucrăm exerciţii de scriere, stabilim o temă şi un scop, ştim de la început care ar trebui să fie rezultatul. Aşa că modulul de licenţă este structurat pe nişte tipare destul de previzibile. La master, ne apropiem mai mult de condiţia scriitorului, totul cade acum sub incidenţa neprevăzutului, punctul final nu mai este stabilit dinainte. Lucrăm cu grupe de 10-12 studenţi şi în fiecare săptămână, câte trei dintre aceşti studenţi predau celorlalţi o mostră din ce au scris.
Colegii lor iau acasă această mostră, o citesc de două ori, prima dată pentru clarificarea sensului, a doua oară pentru analiză. La următoarea întâlnire ei vin cu comentariile lor, iar persoana care a scris stă şi ascultă, ceea ce a avut de spus a spus-o în scris. E o condiţie privilegiată a autorului, pentru că are ocazia să ascultă ceea ce s-a înţeles şi simţit despre scriitura sa, este foarte instructiv să audă felul în care opera sa a fost receptată. Are ocazia să audă ceea ce îl face pe cititor să meargă mai departe cu lectura sau ceea ce i-a stârnit confuzia.
Vorbim despre perspectiva narativă, despre plasarea în timp – prea mult flashback, prea puţin prezent etc. –, despre punctuaţie, despre caracterizări, despre conţinutul moral, despre mesaj, dar în principal, sunt discuţii tehnice. La finalul cursului, îi oferim autorului copiile cu comentariile, pentru ca data viitoare când va scrie să aibă în vedere feedbackul primit.
Ceea ce mi se pare minunat, din perspectiva mea de profesor, este că nu trebuie să stabilesc eu programul: nu mă duc la clasă şi le spun ce o să facem, îi tratez ca pe nişte adulţi – şi, în general, sunt adulţi, vârsta medie este de 28-29 de ani, sunt şi oameni mai în vârstă decât mine, dar şi proaspăt licenţiaţi. Interesant este şi faptul că studenţii au un background divers, avem oameni care au deja o carieră în jurnalism, avem şi oameni care lucrează în spitale, avocaţi, economişti, am avut şi doi piloţi.
De asemenea, originea lor este şi ea diversă: în fiecare an, cam o treime dintre studenţi sunt din afara Angliei: China, Suedia, chiar şi din România (Nadine Vlădescu), Nigeria, America, Brazilia. Vin de peste tot din lume, ceea ce face ca energia să fie foarte bună. Nu trebuie decât să-i las să vorbească, conversaţia este foarte animată, dar şi încurajatoare, în sensul că încercăm să judecăm fiecare scriere pentru ce este şi pentru ce vrea să arate, aşa că nu spunem „Scrie aşa, şi nu altfel”. Încercăm să vedem în fiecare piesă de creative writing o personalitate anume şi să ajungem la cea mai bună versiune a acelei personalităţi.
Care este raportul dintre imaginaţie şi tehnică?
Îl lăsăm pe fiecare student să vină cu partea lui imaginativă, dar, de asemenea, aşteptăm de la el să vină cu un anume grad de tehnicalitate, iar centrul discuţiilor din cadrul workshopului este tehnica. Dar asta nu înseamnă că suprimăm inventivitatea studentului. Suntem şi foarte norocoşi că-i putem selecţiona pe cei mai buni, aşa că ştim că au potenţial, ştim că au imaginaţie, vrem doar ca ei să-şi îmbunătăţească tehnica.
Sunteţi şi dvs. scriitor. Primul dvs. roman, Porcul, a fost adesea comparat cu De veghe în lanul de secară. Cum vă raportaţi la acest tip de comparaţie?
M-a surprins întotdeauna cu câţi scriitori am fost comparat pentru acest roman, scriitori cum nu se poate mai diferiţi: Paul Bailey, Samuel Beckett, J.D. Salinger. Cred că singura asemănare cu De veghe în lanul de secară este faptul că personajul principal este un adolescent şi că e scris la persoana întâi. Dincolo de asta, nu prea mai văd vreo asemănare, dar e o publicitate bună.
Să vă compar şi eu cu alţi autori: Amos Oz sau Zeruya Shalev, de care mi-aţi amintit în alte cărţi ale dvs. în care vorbiţi despre relaţii şi despre eşecul lor. De ce această perspectivă?
Cred că aş avea nevoie de terapie pentru a explica J Angela Carter a fost cea care mi-a spus că trebuie să scriu despre ceea ce ştiu, într-un moment în care încercam să scriu ca alţii, iar ea a perceput nota inautentică a scrierilor mele. Mi-a sugerat să scriu despre locul natal, iar acesta nu este un mediu de cărturari.
Provin dintr-un mic oraş industrial, în care oamenii nu citeau cărţi şi cu atât mai puţin nu le scriau. Eu am fost singurul din clasa mea care a mers mai departe la facultate. Ceea ce era familiar pentru mine nu ajunge de obicei să fie descris în cărţi: de exemplu, porcii, dar am scris despre asta pentru că reprezenta ceva ce reflecta experienţa mea. Am continuat să scriu despre ceea ce ştiam, dar ultimul meu roman nu a mai mers pe linia asta, pentru că m-am gândit că este timpul să încerc alte direcţii. Dar, inevitabil, tonul, personalitatea cărţii mă reprezintă tot pe mine.
Aţi afirmat că scrisul este o boală. Presupun că este o boală de care nu vreţi să vă vindecaţi…
Nu cred că scrisul este terapeutic, nu cred că te va vindeca de loviturile vieţii. Dar, pentru unii oameni, absenţa scrisului îi face şi mai deznădăjduiţi. Scrisul le oferă un scop, o ordine interioară, o relaţie cu exteriorul. Dacă nu aş scrie, aş fi foarte nefericit, scrisul mă menţine pe linia de plutire. Dar felul în care scriu eu denotă un fel de comportament obsesiv-compulsiv: scriu cu migală, rescriu aceeaşi frază până când ajunge la ritmul care există în mintea mea, apoi trec la a doua frază, şi tot aşa. Dar nu mai rescriu o variantă finală, pentru că fiecare frază până atunci a fost muncită cu minuţiozitate. Este un mod perfecţionist de a scrie, lent şi care cere totul de la tine.
Când aţi descoperit că suferiţi de boala scrisului?
Prea târziu. Deşi eram bun la scris în şcoală, nu voiam neapărat să devin scriitor. Eram bun şi la arte, şi la sport, aşa că am vrut să fiu fotbalist, apoi artist, dar nu m-am gândit să devin scriitor. Când am mai crescut puţin, mi-am dat seama că nu eram suficient de bun pentru a fi fotbalist, nici artist – eram un olar, dar e foarte greu să faci o carieră din asta.
Aşa că m-am dus la universitate pentru a studia literatura engleză şi m-am întâlnit întâmplător cu ideea de a fi scriitor. Pur şi simplu mă pricepeam la scris, am continuat pe linia asta, până când am distrus orice posibilitate de a mai fi olar, altfel decât ca hobby. Partea minunată e că la olărit, bucuria este nonlingvistică, aşa că pentru mine, un ritm ideal de lucru ar include scrisul până după-amiaza, iar seara să fie dedicată olăritului. Olăritul ţine de tactil, vizual, nu ţine de partea lingivistică a creierului meu, nu mai sunt obligat să gândesc în cuvinte, ci în forme, texturi, mirosuri.
