Mă gândeam aseară, când am aflat că Gabriel Garcia Marquez a murit, ce-mi amintesc cel mai mult din cărțile lui. L-am descoperit pe Marquez în adolescență, cred că aveam 16 ani, când am citit cu frenezie Un veac de singurătate și am intrat adânc pentru câteva zile (și de fapt pentru mult mai mult timp) în lumea magică din Macondo. Am citit apoi, în anii ce au urmat, Toamna Patriarhului, Dragoste în vremea holerei sau Despre dragoste și alți demoni.

N-am o memorie bună. Din cărți, după ce trece timpul, îmi amintesc fragmente disparate, scene, lucruri mici care mi-au rămas întipărite în minte, personaje dar mai ales senzații. Mi-am dat seama aseară că nu-mi amintesc atât de bine cum aș vrea cărțile lui Marquez, a trecut prea mult timp de când le-am citit și ar trebui să le reiau. Ce știu însă e că mi-au marcat adolescența, că am trăit acolo, în ele. Îmi amintesc atât de bine senzația unei lumi la limita volatilă dintre real și magic, atmosfera uneori densă, greu de explicat și frazele .

Mi-o amintesc pe Rebeca, fata care mânca pământ în Un veac de singurătate. Nu știu de ce, dar asta e imaginea care mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte din cărțile lui Marquez. Mi-am format o imagine întunecată, foarte clară însă, și despre palatul în care trăia patriarhul din Toamna Patriarhului, descris în fraze lungi, apăsătoare, cu miros de trecut. Și ar mai fi multe, dar vă las pe voi.

autograf

Care-ți sunt cele mai dragi fragmente din cărțile lui Marquez?

Vă întrebăm:

Ce vă amintiți cel mai mult din cărțile lui Marquez?

Care sunt cele mai dragi fragmente, ce s-a întipărit puternic în memorie? Care sunt citatele?

Care sunt experiențele voastre personale cu cărțile lui Marquez? Când și cum l-ați citit?

Spuneți-ne în comentarii. Haideți să adunăm amintirile noastre subiective din cărțile lui Marquez și apoi să-l recitim. Împărtășiți-ne gândurile voastre legate de minunatul scriitor columbian. Mulți dintre noi suntem legați de cărțile lui Marquez, ne-au trezit și ne trezesc emoții și experiențe puternice. Cele mai interesante fragmente din amintirile voastre le vom face imagini și le vom pune într-un album pe Facebook.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


14 comentarii
  1. AvatarElena Anghel

    Am facut cunostinta in facultate cu Gabriel Garcia Marquez (Litere)…dar atunci toate lecturile obligatorii le repingeam din start pentru ca erau obligatorii…ne-am reintalnit mult mai tarziu, cand am vazut filmul “Dragoste in vremea holerei”, si cum stiu ca intotdeauna cartile sunt mult mai bune decat filmele, am citit cartea…si apoi am mai vrut. “Un veac de singuratate” a urmat si nu am mai putut s-o las din mana…dupa ce am terminat-o am simtit nevoia sa o iau de la capat. “Stiri despre o rapire” am citit-o pe nerasuflate iar “Incredibila si trista poveste a candidei Erendira si a bunicii sale fara suflet” trebuie sa recunosc ca ceva mai greu…chiar daca e mai mica :)…cred ca latura mea realista nu reusea sa treaca bariera spre magia marqueziana.
    Abia astept sa mai citesc si alte carti, insa deocamdata timpul nu prea imi permite…asa ca m-as multumi macar sa mai citesc pe fuga cate un citat si o parere de la alti iubitori de Marquez.

    Reply
  2. Avatarsilvia

    Am citit “Un veac de singuratate”, prima data, pe la vreo 15 ani. La inceput cartea mi s-a parut cam vulgara. Pana la final am decis “ciudata, dar geniala”. Am recitit-o acum cativa ani iar la final mi s-a ridicat parul de mana de cata emotie mi-a transmis. Ramane cartea mea preferata iar Marquez, favoritul meu!

    Reply
  3. AvatarLavinia

    “Intrară apoi în odaia lui Jose Arcadio Buendia, îl scuturară din toate puterile, îi strigară în urechi, îi puseră o oglinda în faţa narilor, dar nu reuşiră să-l trezească. Puţin după aceea, în timp ce tîmplarul lua măsura pentru sicriu, văzură prin fereastra căzînd o ploaie uşoara cu minuscule flori galbene. Acestea căzură toată noaptea peste sat într-o ploaie tăcuta, acoperiră acoperişurile, se îngrămădiră în faţa uşilor şi înăbuşiră animalele care dormeau sub cerul liber. Căzură atîtea flori din cer încît dimineaţa străzile erau acoperite de un strat gros, şi a trebuit să fie îndepărtat cu lopeţile şi cu greblele ca să poată trece înmormîntarea.” UN VEAC DE SINGURATATE

    Cien Años de Soledad “Entonces entraron al cuarto de José Arcadio Buendía […] cuando el carpintero le tomaba las medidas para el ataúd, vieron a través de la
    ventana que estaba cayendo una llovizna de minúsculas flores amarillas. Cayeron toda la noche
    sobre el pueblo en una tormenta silenciosa, y cubrieron los techos y atascaron las puertas, y
    sofocaron a los animales que durmieron a la intemperie. Tantas flores cayeron del cielo, que las
    calles amanecieron tapizadas de una colcha compacta, y tuvieron que despejarlas con palas y
    rastrillos para que pudiera pasar el entierro.”

    Reply
  4. AvatarPopescu Lucia

    “To him she seemed so beautiful, so seductive, so different from ordinary people, that he could not understand why no one was as disturbed as he by the clicking of her heels on the paving stones, why no one else’s heart was wild with the breeze stirred by the sighs of her veils, why everyone did not go mad with the movements of her braid, the flight of her hands, the gold of her laughter. He had not missed a single one of her gestures, not one of the indications of her character, but he did not dare approach her for fear of destroying the spell.”
    (“Love in the time of cholera”)

    Reply
  5. AvatarMaya

    Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.

    Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singurătate (1967)

    Reply
  6. AvatarGeanina

    In viata de multe ori facem afirmatii nefondate,superficiale, mai ales cand vrem sa ne dam “mari” la cate am citit. Cu multi ani in urma cineva m-a provocat intr-o discutie despre literatura sud-americana.Imi amintesc ca am spus multe….ca nu au o traditie, ca nu au o cultura veche….,insa a venit si ziua cand impinsa de curiozitate am citit “Un veac de singuratate”.
    Au trecut ani si astazi dupa ce i-am citit pe aproape toti scriitorii sud-americani,dupa ce m-am uitat in biblioteca si am numarat 14 carti de-ale lui Marquez…zambesc.
    Nu stiu sa spun ce carte mi-a placut mai mult….”Cronica unei morti anuntate”, “Vijelia”, “Dragostea in vremea holerei”, “Povestea tarfelor mele triste”??? E greu…am citit tot ce aparut la noi de Marguez.
    Un lucru e sigur…cand “voi pleca” de aici, langa mine se va afla “Un veac de singuratate”.
    Si pentru ca tot ploua afara mi-am amintit de Macondo si…”A plouat patru ani,unsprezece luni si doua zile.Au fost perioade in care picura numai,si toata lumea isi imbraca hainele de sarbatoare si lua un aer de convalescenta pentru a sarbatori inseninarea,insa foarte curand se obisnuira sa nu mai vada in aceste pauze decat semnele unei nemiloase recrudescente.”

    Reply
  7. Avatarzincabeiu

    Greu…
    As alege, in integralitate, “Singuratatea Americii Latine”, exceptionalul discurs de la Nobel
    Un scriitor nascut pentru a fi iubie, acesta a fost Marquez.

    Reply
  8. AvatarCristina

    “…am invatat sa nu uit niciodata ca ar trebui sa citim numai cartile care ne obliga sa le recitim.” – A trai pentru a-ti povesti viata

    Reply
  9. AvatarAlex

    Un scriitor a carui stil mi-a placut inca de la prima lectura, respectiv “Generalul in labirintul sau”. “Un veac de singuratate” si “Dragoste in vremea holerei” au urmat, sporind pofta de a continua sa il citesc pe Marquez. Nuvela “Vijelia” mi-a intregit imaginea formata de “Un veac de singuratate” si mi-a dat ocazia sa vad cum munca anterioara poate deveni sursa de inspiratie pentru viitoare lucrari(recomand nuvela daca vreti sa cititi “Un veac de singuratate”), iar “Cronica unei morti anuntate” tin minte ca asa de tare m-a prins cu tema si problematica abordata. In schimb, Toamna patriarhului mi s-a parut greu de citit(poate nici nu eram la varsta potrivita) si mi s-a parut o lucrare slaba fata de restul. Citatul, ” Viata i-a dat suficiente motive pentru a stii ca nici o infrangere nu este ultima” ( “Generalul in labirintul sau”) , mi-a ramas intiparita adanc in minte ( poate nu exact cuvintele dar ideea ).

    Reply
  10. AvatarOana

    Pasajul meu preferat este prima fraza citita vreodata din Marquez: inceputul de la “Un veac de singuratate”: Multi ani dupa aceea, cand se afla in fata plutonului de executie, colonelul Aureliano Buendia si-a adus aminte de ziua in care tatal sau l-a dus sa cunoasca gheata – aproximativ, din memorie. Imi aduc aminte ca atunci eram sigura ca Aureliano va muri in fata plutonului, iar cand lucrul acesta nu s-a intamplat m-am simtit usor pacalita, dar si amuzata, pt ca mi-am dat seama cat de frumos si de credibil poate sa teasa Marquez o poveste, astfel incat sa nu te superi ca ai fost indus in eroare, ci sa te bucuri de turnura pe care au luat-o lucrurile si de fiecare cuvant pus pe hartie cu atata grija. Un alt fragment memorabil este cel de la sfarsitul nuvelei “Colonelului nu are cine sa ii scrie”, cand sotia colonelului il intreaba ce vor manca, daca nu e dispus sa taie cocosul, iar el raspunde hotarat: “Rahat!”. Am avut norocul sa ajung in Cartagena de Indias, Columbia, orasul in care a trait si scris o bucata de vreme, si am inteles de ce spunea ca in fiecare scriere a sa exista un sambure de adevar: oamenii din sudul Caraibilor traiesc si acum intr-o amestecatura de realitate si misticism, oamenii traiesc in armonie cu diverse elemente supranaturale si le iau drept uzuale, pt ca asa traiesc de veacuri, Marquez nu gasea nimic spectaculos in ceea ce scria, pt ca avea impresia ca doar descrie fapte si oameni.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *