De la India la Indiile Africii
, volum publicat vara aceasta la Editura Pandora M, este o carte cu însemnări de călătorie, notaţii confesive şi pagini eseistice scrise în anii petrecuţi de autoare în nenumărate locuri din Asia, fie lucrînd pentru Ambasada României, fie pentru Crucea Roşie Internaţională. Daniela Ţane a scris despre India, Nepal, Sri Lanka sau Cambodgia, iar în ultima secţiune a cărţii a descris experiența de muncă în scopuri umanitare din Etipia. Prefaţa volumului este semnată de Sorin Alexandrescu.

Ai povestit, în carte, despre multe trăsături ale culturilor din Asia care te-au entuziasmat şi pentru care ai o mare admiraţie. Care ar fi, după părerea ta,  aspectele acestor societăţi care ar trebui reformate sau îmbunătăţite, ţinînd cont de faptul că multe dintre zonele despre care ai scris se confruntă cu probleme grave?

În primul rând, ţin să răspund printr-o întrebare: care părţi ale lumii nu se confruntă cu probleme grave, în acest moment? Fireşte, problemele din lumea foarte dezvoltată sînt  altele, dar ele există şi nu le putem ignora, sînt  tocmai create de patern-ul creşterii economice, al consumerismului  şi al dezvoltării fără limite, în detrimentul oamenilor, în ultima instanţă. Nu întâmplător meditaţia, yoga, exerciţiile spirituale importate din Asia sînt la mare modă în Occident, văzute drept o cale de salvare din marasmul cotidian. Aş prefera să nu vorbesc despre „societăţi asiatice” în grup, pentru că asta ar însemna să punem laolaltă India, China, Japonia, Thailanda, Coreea, Birmania şi Indonezia. Fiecare dintre aceste ţări are o cultură străveche, tradiţii proprii, dar foarte diferite de la ţară la ţară.

M-aş mulţumi să vorbesc doar despre India. O problemă gravă care este perpetuată în India este segregarea pe caste (aceasta în ciuda faptului că sistemul castelor este anulat în mod formal şi legal de Constituţia tarii, care consfinţeşte egalitatea tuturor cetăţenilor). În practică, cu cât comunităţile sînt  mai puţin educate, cu atât sînt  mai conservatoare, ca peste tot în lume. În acelaşi timp, sistemul castelor este pe undeva adânc ancorat în inconştientul colectiv; indienii sînt  un popor foarte legat de tradiţii, ceea ce face dificilă anularea unor atitudini ancestrale.

O altă problemă este legată de preferinţa pentru descendenţi pe linie masculină: familiile îşi doresc copii, dar în primul rând băieţi. Băieţii sînt  mai uşor de căsătorit şi nu au nevoie de dotă, care reprezintă o mare povară pentru familiile sărace; în plus, conform tradiţiilor hinduse, numai bărbaţii pot efectua ritualurile pentru sufletele celor decedaţi. Posibilitatea ca familiile să determine sexul copiilor prin ecografii, înainte de naştere, a dus la creşterea îngrijorătoare a numărului avorturilor, când viitoarele mame află că vor avea fetiţe. Aceasta a dus la o distrugere a echilibrului natural dintre sexe, cu grave implicaţii sociale: în India actuală la 1000 de băieţi se nasc în jur de 920 de fete. Pentru a fi stopată uciderea fetiţelor, s-a interzis prin lege divulgarea sexului foetus-urilor.

Stupa Boddhanath, Kathmandu, Nepal

Stupa Boddhanath, Kathmandu, Nepal

Care crezi că sînt cele mai persistente prejudecăţi ale occidentalilor/europenilor în raport cu Asia? Din ce ai observat direct, dispar aceste prejudecăţi  la contactul cu realitatea sau, dimpotrivă, rămân neatinse?

Grea intrebare! Adica, imi este greu sa generalizez cu privire la prejudecatile occidentalilor, mai ales ca nu prea m-am lovit de ele. Oamenii pe care i-am intîlnit călătorind în India erau în general iubitori ai Indiei, deschisi către nou, către alte culturi şi lumi. Pot vorbi despre prejudecăţile românilor, este unul dintre principalele motive care m-au determinat să scriu despre India. Cliseele românilor, dupa ce vad Taj Mahal-ul, Fatehpur Sikri şi Fortul Rosu din Agra, după ce se preumblă prin Delhi, care este un oras deconcertant, dar încântator şi plin de istorie la fiecare pas sînt : „cîtă mizerie este!”  Mai departe de asta, marea majoritate nu reuşeşte să vadă. Sau cel puţin aceasta era tendinţa generală cînd eram eu în India, pînă în urmă cu 9 ani.

Explicaţia, pentru mine, este una simpla: noi nu am fost suficient expusi la alte lumi, tot ce ne-am dorit a fost „să intrăm în Europa”, să vizităm „lumea civilizată”. Pînă nu epuizăm Europa si nevoia noastră enormă de confort si de bunăstare, n-o sa ne deschidem către lumi mai sarace, mai puţin atrăgătoare din punctul de vedere al confortului turistului, dar care merită din plin descoperite. Occidentalii au cultura „back-packer-ului” de cînd termină liceul. Pleacă cu ceva bani la ei, în general destul de puţini, să descopere lumea, să se formeze, înainte de a decide ce vor să studieze mai departe. Vest europenii sînt  consumaţi de o sete foarte mare de a ieşi din spaţiile cunoscute şi ultra reglementate. Vor să se simtă liberi, să aibă parte încă de sate autentice, de drumuri de pămînt, de condiţii precare, care însă le permit o anumită „intoarcere in timp”.  Sînt  sătui pînă în gît de confort, indivdualism şi consumerism, vor altceva, şi aceste lumi le pot oferi noul, dîndu-le în acelaşi timp ocazia de a fi utili.

copii din sat de munte, Nepal

copii din sat de munte, Nepal

Mulţi tineri occidentali călători prin Orient se opresc ici şi colo, fac muncă voluntară, implicandu-se activ în a-si ajuta semenii mai puţin norocoşi decît ei. Noi încă sînt em departe de aşa ceva. Turistul român care ajunge pînă în Orient sau Africa are, în general, bani f. mulţi si iubeste enorm confortul şi luxul, care i-au devenit o a doua natură. După ce o să ne „vindecăm” de sindromul post-comunist al rudei sărace ajunse dintr-o dată posesoarea unei mari şi nesperate averi, o să reuşim, probabil, să percepem şi lumile acestea pentru ce au ele să ofere şi să ne înveţe.

Aş dori să adaug că au existat, pe vremea cînd mă aflam în India şi există, din ce în ce mai mulţi, tineri atrasi de India, care vor să studieze limbile, filosofia, religiile, dansul sau muzica traditională indiană. Rolul lor este foarte important în a face India cunoscută şi iubită românilor. Faptul că această carte s-a bucurat, de la apariţie, de multă atenţie din partea publicului denotă o mare deschidere si curiozitate faţă de India, ceea ce este foarte încurajator.

Îl pomeneşti des pe Mircea Eliade în notaţiile pe care le faci. Ai putea vorbi puţin şi despre alţi gînditori, scriitori care te-au apropiat de India sau care ţi-au stîrnit interesul pentru ea?

Primul ar fi Eminescu, am descoperit fascinanta filozofie indiană prin poeziile lui. În liceu, în anii 80, când accesul la gîndirea indiană la modul nemijlocit, pe calea textelor sacre, era cel puţin dificil, am citit cartea Amitei Bhose, „Eminescu şi India”, care decodează simbolurile indiene ale poeziei eminesciene. Citatele din imnurile vedice, din Bhagavat Gita şi din Upanishade au reprezentat primele fragmente ale unei lumi care a prins a mă fascina, determinându-mă să aleg, la înscrierea la Facultatea de Litere, studiul limbii hindi.

Care au fost pentru tine cele mai mari greutăţi de care te-ai lovit lucrând pentru Crucea Roşie Internaţională? Ai trăit de multe ori sentimentul neputinţei în faţa problemelor din zonele în care ai avut misiuni?

Una dintre principalele greutăţi este să te loveşti de inumanitatea oamenilor, de răul şi cruzimea pe care două fiinţe din aceeaşi specie şi le pot cauza. Animalele ucid de foame sau din instinct de conservare; omul poate tortura, viola şi ucide din plăcere sau din dorinţa exercitării puterii. O altă greutate este atunci când ai de-a face cu mii de refugiaţi, cu o situaţie umanitară extrem de dificilă şi capacităţile tale de a-i ajuta pe oameni sînt  limitate. Trebuie să explici până la refuz miilor de nefericiţi tot ceea de nu poţi face pentru ei.

Photo.part1 137

cu un copil din Tigray

În lumea diplomatică, dar şi în cea a muncii cu scopuri umanitare, te-ai confruntat cu prejudecăţi sau cu greutăţi generate de faptul că eşti femeie?

Sinceră să fiu, nu-mi amintesc să mă fi confruntat cu această problemă. Am intrat în MAE în 1996, eram destul de puţine femei pe atunci; numărul a continuat să crească până cînd, la ora actuală, cred că dacă nu i-am depăşit pe bărbaţi, cel puţin i-am egalat. Lumea umanitară este dominată de femei. Am participat la reuniuni de coordonare, pe teren, între diversele organisme ale ONU, ONG-uri şi asociaţii umanitare la care 90% din participante erau femei. În Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, la ora actuală majoritatea delegaţilor sînt … femei.

M-am aflat în Republica Democratică Congo, în 2008-2009; delegaţii pe teren în zonele cele mai dificile erau în proporţie de 80-90% femei. În subdelegaţiile Goma şi Bukavu, capitalele greu încercatelor provincii Kivu de Nord şi de Sud, pentru misiunile dificile de evaluare a situaţiei securitare, de constatare a încălcărilor drepturilor populaţiei civile, contacte cu grupurile armate, vizite de închisori activau numai femei: toate tinere, până în 35 de ani, curajoase, inteligente şi pline de compasiune şi de dăruire, cu o mare dragoste de oameni şi de munca dificilă pe care o făceau.

Din multe comentarii pe care le faci de-a lungul cărţii reiese că eşti foarte critică în legătură cu ideea de progres, care a dus la destrămarea unui întreg set de valori tradiţionale. Cum se împacă această critică cu faptul că progresul (tehnologic, accesul la medicamente, la utilităţi de imediată necesitate ş.a.m.d)  face de cele mai multe ori diferenţa dintre viaţă şi moarte în comunităţile extrem de sărace din Asia şi din Etiopia?

Nu cred că am fost înţeleasă cum trebuie dacă spui că sînt  critică faţă de ideea de progres. Probabil ca nu am reuşit să transmit mesajul aşa cum trebuia. Nu pot fi împotriva ideii de progres, ar fi absurd şi contraproductiv. Sînt  împotriva invadării culturilor tradiţionale bogate, complexe şi cel mai adesea trăitoare în perfectă armonie cu natura de civilizaţia chiciului, monocultura banului şi a exploatării fără discernământ a resurselor locale. Sînt  împotriva dispariţiei diversităţii lingvistice a lumii şi înlocuirea minunatului  Turn Babel cu o limbă engleză de maxim 500 de cuvinte, lipsită de orice capacitate de a comunica altceva decât informaţii de bază.

Peisaj din Tigry, Etiopia

Peisaj din Tigry, Etiopia

Sînt  împotriva înlocuirii costumelor lucrate manual şi splendidelor vase de lut din comunităţile tradiţionale cu chinezării ieftine şi obiecte din plastic. Sînt  împotriva exploatării fără discernământ a unor spaţii pe nedrept considerate drept sub-dezvoltate de companii multinaţionale care distrug totul în jurul lor în numele unic al propriului profit. Am citit deunăzi un articol impresionat din „The Guardian”, despre distrugerile uriaşe aduse de companiile străine producătoare de ulei de palmier în pădurea ecuatoriala indoneziană. Mi-a venit să plâng citind mărturiile cutremurătoare ale populaţiilor aborigene: vânaţi de pe pământurile lor, oamenii au văzut cum le este distrusă pădurea, cum le este spulberat pur şi simplu modul de viaţă; apoi li s-au dat slujbe foarte prost plătite la aceleaşi companii şi nemaiavând altă soluţie de subzistenţă, au fost nevoiţi să le accepte, trăind în condiţii mai dificile decât înainte. Unii au plecat în bejanie, nesuportând să vadă moartea propriei lumi. Alţii au rămas, dar se sting încet-încet de durere.

Distrugerea fără discernământ a pădurilor din Indonezia, Amazon şi Congo vor duce la grave schimbări climatice şi la perturbări ale ploilor musonice. Consecinţele modelului de dezvoltare sălbatică urmat de omenire în ultimii 50 de ani au început deja să se arate. Ţin să precizez că vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece sînt  pe ultima sută de metri a unui masterat în dezvoltate durabilă şi managementul mediului la distanţă, pe care îl fac la Universitatea din Londra, Centrul de Studii Pentru Mediu şi Dezvoltare din cadrul Şcolii pentru Studii Asiatice şi Orientale.

Discuţi, în capitolul care se ocupă de Etiopia, despre diverse modalităţi de asistenţă umanitară şi spui că sprijinul exclusiv material e falimentar. Aş vrea să dezvolţi observaţia asta, cu exemple din experienţa ta directă.

Afirmaţia nu este valabilă numai pentru Etiopia, fireşte. Să luăm de exemplu taberele de refugiaţi din nord-vestul Tanzaniei, unde am lucrat 10 luni. Erau câteva sute de mii de refugiaţi datoraţi unor crize umanitare mai vechi, cum au fost genocidul din Ruanda şi Burundi, precum şi războaiele din Congo de la sfârşitul anilor 90. Conflictul din Congo neterminându-se, mai apăreau refugiaţi noi congolezi, dar majoritatea erau acolo de peste 10 ani.

Nu se mai întorceau acasă pentru că se temeau că nu-şi vor recăpăta pământurile, că nu vor reuşi să-şi crească copiii în condiţiile de care se bucurau în tabere: case construite din cărămidă, sacii cu hrană furnizaţi regulat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi Programul Alimentar Mondial, şcoala pentru copii şi dispensarul cu medicamente gratis. În plus, speranţa ca o parte din ei vor fi reinstalaţi în SUA, Canada sau Australia, pe motivul imposibilităţii întoarcerii în ţara mamă. După cum spunea un reprezentant ONU într-o reuniune, refugiaţii deveniseră „urbanizaţi”.

Orice formă de asistenţă umanitară trebuie să fie temporară, să contribuie la restituirea sau construirea capacităţilor locale şi să îi ajute pe oameni să se poată descurca singuri cât mai repede posibil. In paralel cu asistenţa umanitară este nevoie de rezolvarea politică a problemelor care au dus la naşterea crizei. Cele două eforturi trebuie să se desfăşoare în paralel.

Una dintre cele mai semnificative poveşti este cea legată de familia Sunitei, fetiţa nepaleză răpită de maoişti şi redată familiei, prin mijlocirea Crucii Roşii Internaţionale. Ai putea povesti care a fost relaţia ta cu ea? Aflăm din carte că ai avut un rol major în reunirea ei cu familia şi în vindecarea tatălui său, izolat într-un cătun nepalez şi privat de cele mai simple antibiotice.

Sunita este unul dintre sutele de copii pe care i-am reunit cu familiile în timpul misiunilor mele. Este un caz printre altele, nu mai tragic decât altele. Am scris despre ea pentru că mi-a prilejuit acele 6 zile deopotrivă de vis şi coşmar prin munţi, în condiţii de maximă precaritate. Pe Sunita am văzut-o de două ori la centrul de îngrijire a orfanilor căruia îi fusese încredinţată. Am discutat pe îndelete, pentru a fi sigură că vrea cu adevărat să se întoarcă la familie. După ce ne-am întors din munţi, am revăzut-o pentru a-i povesti despre condiţiile în care găsisem familia şi a-i arăta fotografii. Orice reuniune de familie, mai ales cu copii aflaţi aproape de vârsta adolescenţei, se face ţinând cont de nişte criterii foarte clare; trebuie să ne asigurăm că, mai ales după ani de separare, copilul se poate reintregra în familie. În cazul Sunitei, sărăcia cruntă a familiei însemna, automat, asumarea de către fată a unor responsabilităţi foarte serioase odată întoarsă, şi anume ajutarea părinţilor pentru creşterea fraţilor mai mici, şi bineînţeles renunţarea la şcoală, la o existenţă urbană, pentru o viaţă în condiţii precare în creierii munţilor. Oricum, la centru nu ar fi putut rămâne decât până la 18 ani, aşa ca o soluţie trebuia găsită pentru ea.

Ai călătorit foarte mult. Cum ai citit în timpul călătoriilor? Ai adus cărţi cu tine, ai împrumutat, ai lăsat în urmă?

În călătoriile mele am luat peste tot cu mine cărţi (mi-am cumpărat f recent un Kindle, dar tot îmi place mai tare contactul cu cartea de hârtie). În India am plecat cu Mircea Eliade, opera ştiinţifică şi literară. Am cumpărat în 4 ani o întreagă bibliotecă, pentru că indienii publică mult şi valoros: de la literatura de limbă engleză recentă, autori premiaţi ca Salman Rushdie, Arundhati Roy, V.S. Naipaul, Vikram Seth, până la studii foarte noi de religii comparate, tantrism, hinduism sau budism, plus traducerile autorilor celor mai renumiţi ale bogatei literaturi sacre. În misiunile Crucii Roşii delegaţii obişnuiesc să lase cărţile citite (sau cel puţin o parte a lor) în casele în care au stat, pentru cei care le succed. Găseşti cărţi interesante în tot felul de limbi, mai împrumuţi şi de la colegi şi se întâmplă să citeşti, în acest fel, autori necunoscuţi sau cărţi la care te-ai fi aşteptat mai puţin

Ce te-a determinat să treci din diplomaţie la munca umanitară?

O dramă personală: moartea logodnicului meu, Călin, într-un tragic accident de maşină, în martie 2003. Trebuia să vin acasă, în acea vară, şi să ne căsătorim.

Ne cunoşteam de mulţi ani, trecusem prin multe împreuna şi crescusem fiecare suficient ca să fim aproape siguri că relaţia noastră va dura şi mai târziu. Dar destinul a vrut altfel. La 5 săptămâni după ce ne-am despărţit, cu mare greu (a câta oara?) într-un aeroport, destinul lui Călin l-a dus departe dintre noi. A plecat din cauza unui tragic si complet neaşteptat, inexplicabil accident de maşină. Atunci am înţeles că ceea ce trebuie să ni se întâmple se întâmplă fără drept de apel. Am trecut prin nişte luni de coşmar, în care m-am învinuit, în permanenţă, că nu i-am fost alături, că l-am părăsit pentru India, că i-aş fi putut oferi mai multă dragoste. Plus o mie de alte reproşuri, inevitabile când pierzi pe cineva mult iubit. Aş fi vrut să fi fost şi eu cu el, în maşina blestemată.  Dacă nu eram în India, poate nu aş fi rezistat durerii si remuşcărilor. Insă aveam alături pe Mama India, cu resursele ei energetice speciale, şi prieteni din cele patru colturi ale lumii care nu m-au lăsat prada disperării.

Geralta23x

Tigray, Etiopia

Ce m-a împins către umanitar? Nu o afacere aducătoare de profit mare, cum visează mai toţi românii, ci nevoia de a mă regăsi, după ce îmi pierdusem sufletul şi sensul existentei. Ce poate fi mai plin de sens decât sa ieşi din tine, să te desprinzi de propriile nevoi, pentru a te dărui, din plin, celorlalţi? Este greu de explicat sentimentul de satisfacţie, de beatitudine aproape, cînd ai reunit un copil cu părinţii de care a fost despărţit de un conflict brutal… Munca în umanitar nu e o muncă în adevăratul sens al cuvîntului, este o permanentă răsplată.

Plănuieşti să continui să scrii despre spaţiile pe care le-ai cunoscut?

Deocamdată nu. Spaţiile sau întîmplările despre care nu am scris, la „cald” nu le mai pot reconstrui cu acurateţea folosită în „De la India la Indiile Africii”. Asta pentru că metoda mea constă în a lua note, pe teren: consemnez oameni, locuri, senzaţii sau imagini pe care le  pun apoi împreună în creuzet, când am timpul şi dispoziţia necesare scrisului. Sorin Alexandrescu îmi spunea că nu mă vede scriind ficţiune. Nici eu, deşi am început acum câţiva ani un roman, intitulat „Confesiunile unei femei la 35 de ani”. Probabil că, după ce îmi voi termina masteratul de care vorbeam, voi încerca să mă reapuc de scris. Cred însă că, pentru a scrie, este nevoie să o iau din nou la picior, prin lume.

Ai putea să dai cîteva sfaturi practice unei femei care vrea să exploreze pe cont propriu sub-continentul indian? Ce ar trebui să nu-i lipsească, de exemplu?

Ufff, asta e o întrebare grea, sînt  multe elemente de luat în considerare. În primul rând, nu aş recomanda unei femei să călătorească singură în India, mai ales în contextul actual al sporirii violurilor şi atacurilor împotriva femeilor. Situaţia nu era deloc atît de gravă în urmă cu 10 ani şi tot încerc, fără succes, să îmi explic cauzele. Una ar putea fi deschiderea un pic prea rapidă faţă de valorile vestice, care nu ţine pasul cu mentalitatea femeilor locale, dar înfierbântează rău spiritele bărbaţilor. Faptul că o femeie indiană studiază, lucrează sau conduce o maşină nu ar trebui să însemne o provocare pentru bărbaţii indieni, însă a devenit. O altă cauză ar fi cea de care vorbeam înainte: prea mulţi bărbaţi, prea puţine femei. Nu toţi tinerii reuşesc să se căsătorească şi, astfel, să-şi potolească simţurile. În plus, accesul liber, pe net, la tot felul de site-uri „deocheate” duce inevitabil la derapaje, în absenţa unor „supape”.

În al doilea rând, este bine să fii însoţită de cineva care cunoaşte bine ţara, mentalitatea şi obiceiurile şi are obişnuinţa şi plăcerea de a călători independent, neorganizat. Şi să aibă la ea un ghid de călătorie foarte bun, ceva gen Footprint sau Lonely Planet. Eu le luam de obicei pe amîndouă, pentru că sînt  destul de complementare.

O călătoare în India trebuie să nu provoace prin vestimentaţie (nu mini-uri sau pantaloni scurţi sau mulaţi pe corp, bluze cu breteluţe din care se revarsă aproape sânii etc), să respecte cultura locală, să nu se lase prea uşor păcălită de şarmul şi verbozitatea bărbaţilor indieni, care se învârtesc în jurul ei, mai ales dacă este albă şi blondă, ca ursul în jurul unui borcan cu miere. Din nefericire, femeile europene se bucură de faima neplăcuta de a fi „uşoare” comparativ cu conservatorismul şi rezerva indiencelor. Dacă nu vrei să fii tot timpul ţinta diverselor aluzii, iluzii sau apropouri directe, trebuie să stabileşti nişte limite, să creezi nişte „ziduri” invizibile, care să te protejeze, pe cât posibil. Asta nu înseamnă să fie nepoliticoasă sau ca un arici, ci să nu apari drept „disponibilă”.

Apoi, fireşte, trebuie să fie pregătită pentru ore lungi de călătorie, nu întotdeauna în condiţiile cele mai roz, căldură insuportabilă, aglomeraţie, diverse sâcâieli (pentru că turistul occidental este văzut ca un portofel ambulant). Să fie pregătită în permanenţă pentru a nu se lăsa înşelată de diverşii negustori care îi propun o mulţime de prostioare la preţuri astronomice. Şi nu în ultimul rând, să manifeste maximă deschidere pentru o lume fascinată, dar în acelaşi timp contrariantă, şi putere fizică pentru a vedea tot ce este de văzut. Pentru asta, probabil, îţi trebuie mai multe existenţe.

Fotografiile sînt din arhiva personală a Danielei Ţane.  Acest interviu a fost făcut prin email.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere. Transportul este gratuit toată luna septembrie.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: Interviu cu Daniela Țane: din Indonezia în Etiopia | Editura Trei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *