Turcia, fiind plasată la granița dintre Orient și Occident, este o țară mai degrabă bizară, care a trecut de la opulența greu de imaginat azi a Imperiului Otoman la sărăcia care caracterizează ținutul acum. O țară musulmană care a luptat ani întregi pentru supunerea creștinilor. O țară în care, totuși, multe moschei sunt construite pe structura fostelor biserici creștine. Un amalgam de neamuri și de obiceiuri, o amestecătură pe care cu greu o putem înțelege. Îți vine greu să crezi că un autor venit din aceste locuri poate reuși să pătrundă în peisajul literar mondial și să câștige Premiul Nobel pentru Literatură. Orhan Pamuk a reușit însă. Desigur, cu ajutorul unui foarte iscusit agent literar, însă, chiar dacă faima lui este uneori supralicitată, există motive întemeiate pentru ca el să fie declarat unul dintre cei mai buni scriitori ai lumii.


Romanul care i-a adus faima și Premiul Nobel în 2006, Mă numesc Roșu, spune povestea miniaturiștilor Imperiului Otoman. O poveste atent documentată a cărei miză este chiar scopul artei. Miniaturiștii nu foloseau metoda perspectivei, foloseau șabloane, nu-și semnau lucrările, desenau în stilul atelierului la care-și făcuseră ucenicia și așteptau, cu nerăbdare, momentul în care vor orbi, când vor putea ajunge să picteze din obișnuință, spunând însă că Dumnezeu le lămurește pictura care își dorește doar să-L slăvească pe El.

În această lume a tradiției, în care niciun miniaturist nu îndrăznea să încalce regulile stabilite de zeci de ani, se ivește ideea perspectivei după ce unii maeștri sunt trimiși de Padișah în Vest. Aceștia văd cum pictorii frânci au descoperit o nouă metodă de a înfățișa lumea, încercând să redea cu cât mai multă acuratețe detaliile pe care le văd. Desigur, pentru tagma miniaturiștilor, aceasta este una dintre cele mai mari sfidări. Desenarea lumii așa cum este ea înseamnă sfidarea lui Dumnezeu, căci tu, omul, te pui pe același plan cu El, crezând că te aflii în centrul universului și că tocmai viziunea ta este cea mai importantă.

Funcția artei este dezbătută pe pagini întregi, aproape maniacal, cu argumente similare de fiecare dată, lucru care îi poate fi reproșat autorului. Deși multe din detalii sunt interesante, căci volumul este bine documentat, iar cititorul are acces și la o lecție de istoria artei în timp ce parcurge narațiunea, permanenta dezbatere despre scopul artei devine, la un moment dat, obositoare.

Argumentele variază de la arta pentru artă, care îi este atribuită miniaturiștilor, căci aceștia sunt educați de mici să practice și alte slujbe pentru a nu ajunge să trăiască numai din pictură, căci în felul acesta ar putea ajunge să nu o mai iubească, până la cele care susțin arta pentru cunoaștere, aferentă picturii Occidentale, care, spun miniaturiștii, îi va sminti pe bunii credincioși musulmani, dându-le acestora impresia că sunt, la rândul lor, dumnezei și că omul își poate ciopli chipul, admirându-l apoi, poziționându-se astfel în centrul universului.

Lumea miniaturii este una a tradiției, în care miniaturistul nu trebuie nicio clipă să-și dorească să fie el apreciat pentru ceea ce a creat, căci el nu a făcut nimic altceva decât să reproducă imaginile pe care Dumnezeu i le-a oferit. Tocmai de aceea era o onoare pentru miniaturiști să orbească și să continue să picteze. Cum însă Occidentul își face din ce în ce mai mult simțită prezența chiar și în acest mediu al tradiției, miniaturiștii devin din ce în ce mai orgolioși, iar discuția despre stilul propriu devine mai aprinsă.

Cele două extreme sunt lăsate să vorbească liber, atât școala Unchiului, care își dorește ca miniaturiștii să-și însușească tehnica perspectivei și a stilului individual, cât și școala Mai-Marelui-Maestru Osman, care crede că doar atelierul trebuie să aibă un stil aparte care să-i deslușească oricui pe ce tradiție se bazează, miniaturiștii neavând nevoie de înflorituri speciale față de cele învățate din vechime.

Pe lângă această discuție despre rolul artei și al individualității, romanul mai are două planuri narative, cel al miniaturistului ucigaș, care face două victime și pe care confrații săi trebuie să-l dubuiască pornind de la o imagine desenată de acesta și cel al poveștii de dragoste dintre Șeküre și Negru. Prima ne oferă o lecție despre prietenie și încredere și despre ambițiile care răbufnesc într-o societate care împiedică prin orice mijloace aprecierea personală.

Miniaturiștii, deși crescuți împreună de la vârste foarte fragede, ajung să se deteste după o vreme din pricina favorurilor pe care maestrul li le arată unuia sau altuia. Intriga polițistă este una complicată, cititorului fiindu-i foarte greu să deducă care este ucigașul, în ciuda tuturor mărturiilor, căci minciunile sunt ascunse cu mare grijă sub vălul demagogiei. Dacă știi precis la ce se așteaptă ceilalți să audă, poți tăinui crima foarte ușor chiar și de cei care te cunosc de o viață.

Povestea de dragoste dintre Șeküre și Negru ne aduce în fața ochilor multe dintre tradițiile și obiceiurile lumii musulmane. Cum nu există un singur narator de-a lungul romanului, ci toate personajele importante iau cuvântul, spunând povestea din perspectiva lor, avem acces și la mărturiile femeilor, celor pe care altfel ne-ar fi foarte greu să le vedem într-o lume dominată de bărbați.

Putem astfel înțelege că, deși trăiesc într-o societate patriarhală, închisă, în care ele nu au dreptul nici de a fi văzute, cu atât mai puțin de a-și impune părerea, prin intermediul șiretlicurilor duse la îndeplinire de evreice și prin frumusețea pe care o au, dorită cu atât mai mult cu cât ascunsă, acestea reușesc să regizeze din umbră viața pe care o duc. Șeküre nu se teme să folosească viclenia pentru a se putea recăsători, nu se teme să-și pedepsească bărbatul dacă acesta nu se va implica suficient în găsirea ucigașului tatălui său, ba, chiar mai mult, nu se teme să-și gândească noua căsătorie ca pe o afacere din care trebuie să iasă învingătoare și chiar fericită. Iar pentru îndeplinirea acestui scop nu ezită să folosească arma geloziei. O femeie deșteaptă și frumoasă care dirijează din umbră întâmplările și istoria, căreia bărbații i se supun fără niciun comentariu.

Cartea poartă numele unuia dintre personaje, Roșu. Este vorba despre cerneala roșie pe care miniaturiștii o foloseau cu atenție, căci se credea că ea este cea mai aproape de Dumnezeu. De asemenea, cu ajutorul călimării chinezești este ucis Unchiul de unul dintre miniaturiștii săi, iar sângele curs pare a fi calea către Dumnezeu. Acest personaj inanimat, care ia cuvântul la un moment dat, este simbolul artei miniaturiștilor, dar și al morții care înseamnă reunirea cu divinitatea. Mă numesc Roșu se vrea, astfel, o mărturie a unei lumi care te aduce mai aproape de sinele autentic.

Ce i-aș putea reproșa romanului este întinderea nejustificată. Multe sunt paginile în care cititorul este tentat să abandoneze cartea pentru că aceeași temă este reluată la infinit, cu meticulozitatea de care miniaturiștii dau dovadă atunci când lucrează. Desigur, se creează astfel o anume culoare locală, sensurile sunt potențate și repotențate, însă nu foarte mulți cititori vor da dovadă de suficient de multă răbdare pentru a termina cartea.

De asemenea, faptul că naratorii se schimbă între ei și că avem acces la mărturiile mai tuturor personajelor din roman este extrem de interesant. O tehnică postmodernă împotriva căreia nu am nicio obiecție. Singura problemă este că, la nivel stilistic, nu simțim aceste treceri de la vorbirea unui personaj la a altuia. Toți naratorii par să aibă aceeași voce, vocea cu care Pamuk ne-a obișnuit în romanele sale.

Ultima pagină a cărții ascunde o altă tehnică postmodernă, cea a stabilirii unei identități bazată pe nume între unul dintre personaje și Pamuk însuși. Dacă volumul este redactat doar de Orhan, fiul cel mic al lui Șeküre, care istorisește povestea punând la un loc mărturiile auzite de la toate personajele în timpul vieții sale, atunci lipsa unor inflexiuni stilistice între discursurile personajelor poate fi pusă pe seama vârstei la care acest narator care înglobează atâtea voci a auzit povestea relatată. Dacă, totuși, el scrie cartea la maturitate, putând face între timp diferența dintre tipurile diferite de discursuri ale oamenilor, greșeala stilistică nu poate fi trecută așa ușor cu vederea.

În ciuda acestor defecte, romanul este unul interesant, care merită să fie citit. Singurul meu sfat este acela de a vă înarma cu răbdare, căci nu fiecare pagină este la fel de interesantă și de captivantă ca primele. Dacă treceți peste acest neajuns, romanul vă va aduce măcar satisfacția de a vă fi pus pe gânduri pentru câteva zile.

 

Evelina Bidea

jurnalist cultural, specialist comunicare culturală, PR la Editura Art


2 comentarii
  1. Avatarkira

    tie iti place cum suna fraza asta interminabila in… care “caci”, “care” si “ca” sunt personajele principale?

    te citez: Argumentele variază de la arta pentru artă, care îi este atribuită miniaturiștilor, căci aceștia sunt educați de mici să practice și alte slujbe pentru a nu ajunge să trăiască numai din pictură, căci în felul acesta ar putea ajunge să nu o mai iubească, până la cele care susțin arta pentru cunoaștere, aferentă picturii Occidentale, care, spun miniaturiștii, îi va sminti pe bunii credincioși musulmani, dându-le acestora impresia că sunt, la rândul lor, dumnezei și că omul își poate ciopli chipul, admirându-l apoi, poziționându-se astfel în centrul universului.

    Reply
  2. AvatarCamy

    Tocmai am terminat-o şi căutăm păreri avizate despre ea. Sunt de acord cu tine când spui că are o întindere nejustificată. Pe mine au ajuns să mă exaspereze pasajele descriptive despre miniaturi, miniaturişti, stil şi lipsa stilului. Nu ştiu de unde a putut scoate autorul atâtea descrieri despre acelaşi lucru, dar cu siguranţă putea să ne scutească de multe pagini plictisitoare. Numai curiozitatea de a afla cine este ucigaşul şi cum se termină povestea de dragoste dintre Negru şi Șeküre m-au făcut s-o citesc până la capăt, altfel cred că o abandonam. Cărţii îi recunosc o anumită originalitate şi mi-au plăcut şi vocile narative multiple, însă din punctul meu de vedere are mai multe hibe decât calităţi, aşa că nu o trec pe lista recomandărilor. Am să încerc şi altă carte de Pamuk, dar peste ceva timp, cartea asta m-a obosit.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *