Dilema Veche împlinește anul acesta 20 de ani. Pot spune sincer că e revista cu care am crescut și pe care o citesc aproape săptămână de săptămână. Multe lucruri s-au schimbat la Dilema în tot acest timp, dar un singur lucru a rămas același: spiritul dilematic. Despre ce înseamnă el, despre începuturi, planuri, momente importante din viața revistei, despre Augustin Buzura sau Dinu Patriciu, despre Andrei Pleșu, Radu Cosașu sau Alex Leo Șerban am vorbit cu nimeni altul decât cu simpaticul domn Mircea Vasilescu, redactorul șef al Dilemei încă de la început.

Nu pot să nu încep cu întrebarea clasică despre începuturi. 🙂 În ce context a apărut Dilema?

În toamna anului 1992, dl Augustin Buzura – pe atunci preşedintele Fundaţiei Culturale Române, transformată ulterior în ICR – l-a solicitat pe dl Andrei Pleşu să înfiinţeze şi să conducă o revistă culturală. Avuseseră loc alegeri, cîştigate de partidul lui Ion Iliescu, iar lumea românească era împărţită radical în două: cu Guvernul sau împotriva Guvernului. Politicienii şi liderii de opinie spueau că „vor dialog”, dar dialogul era imposibil: presa era şi ea divizată în funcţie de opţiunile politice.

Lumea culturală era frămîntată de polemici aprinse, care de multe ori aveau tot un fundal politic: de pildă, se discuta mult dacă intelectualii ar trebui să se implice în politică sau, dimpotrivă, să profite de libertatea de exprimare cucerită după 1989 şi să-şi vadă doar de creaţiile lor. În acest context, Dilema a încercat să propună altceva: să creeze un spaţiu al dialogului, publicînd opinii diverse pe aceeaşi temă, fără să definească o „poziţie a revistei”. A fost greu, pentru că atmosfera publică era încărcată şi „pe piaţă” se cerea atitudine – adică militantism. Or, dl Pleşu a avut ideea ca noi să propunem reflecţia, deliberarea şi argumentele, nu pornirile emoţionale pro sau contra. S-ar părea că am reuşit, din moment ce la „temele” Dilemei au colaborat oameni politici ori intelectuali din tabere diferite – ba chiar unii care nu-şi vorbeau…

Cum s-a schimbat Dilema în cei 20 ani? Ce e și ce nu mai e la fel?

În primul rînd, s-au schimbat oamenii. Dintre cei care ne-am adunat atunci să croim revista, în afară de dl Pleşu – care va rămîne mereu pe frontispiciul revistei ca director fondator – am rămas doar eu. S-au dus de pe lumea asta Tita Chiper, Magdalena Boiangiu, Z. Ornea, Alex. Leo Şerban. E foarte greu fără ei, fără talentul şi fără experienţa lor. Astă-vară, dl Radu Cosaşu – cel care a dat numele revistei – s-a retras pentru a-şi scrie cărţile. Îi simţim lipsa şi încercăm să-l ţinem printre noi nu doar în spirit, ci şi reluîndu-i pe site, la secţiunea „Dileme de altădată”, articole mai vechi, întru totul valabile şi azi.

Apoi, s-a schimbat răspunsul la întrebarea simplă „ce este Dilema?” (ca obiect concret, vreau să spun). Ani la rînd, era o revistă tipărită de 16, apoi 24, apoi 32 de pagini şi atît. Acum, în afară de revista tipărită, avem un supliment lunar despre autori, cărţi şi lecturi, Dilemateca (apărută o vreme separat, ca magazin literar glossy, dar criza ne-a obligat să renunţăm la acest lux); mai avem un supliment trimestrial pentru copii scris de copii, Dilematix; un site destul de viu, dilemaveche.ro, pentru care am introdus de anul trecut – primii în România – abonamentul digital; şi, nu în ultimul rînd, o comunitate de peste 47.000 de persoane pe Facebook, unde avem mica noastră strategie de social media (adică nu privim reţeaua socială ca pe un simplu „instrument de marketing”, cum fac cei mai mulţi…).

Între timp, din articolele publicate iniţial în Dilema foarte mulţi colaboratori şi-au alcătuit volume proprii, aşa încît „urmele” Dilemei se pot găsi pe rafturi întregi de bibliotecă… S-a schimbat şi publicul: cifrele de la SNA arată ca cei mai mulţi dintre cititorii noştri sînt oameni tineri, dinamici, cu venituri peste medie, trendsetters… (În paranteză fie zis, avem cel mai bun public din presa română, ar trebui să ne năpădească publicitatea şi să n-avem grija zilei de mîine – dar nu e aşa…).

Cred însă că s-a păstrat stilul Dilemei sau, dacă preferaţi, spiritul…

 

Ce înseamnă spiritul Dilema?

Cei mai potriviţi pentru a răspunde la această întrebare sînt cititorii. Din punctul meu de vedere, el e alcătuit din cîteva valori esenţiale pe care ne străduim să le respectăm. În primul rînd, capacitatea de a asculta şi poziţia „celuilalt” şi de a construi un dialog pe bază de argumente: în definitiv, articolele din Dilema (veche) exprimă nişte reflecţii asupra lumii care ne înconjoară, din diverse perspective, aşa încît a păstra diversitatea punctelor de vedere mi se pare esenţial. Apoi, buna dispoziţie, umorul şi tonul relaxat sînt neapărat necesare pentru a ne menţine în limitele unei normalităţi a dezbaterii fără de care am cădea în militantisme şi „excluderi” reciproce. „O revistă se face dansînd”, spunea dl Radu Cosaşu la începuturi…

Mircea Vasilescu și Radu Cosașu

 

Sunt mulți oameni care vor să scrie la Dilema. Ce face un articol să fie sau nu dilematic?

Am observat că e în circulaţie o mică legendă despre nu ştiu ce „criterii” ar trebui îndeplinite pentru a scrie la Dilema. De fapt, e mai simplu decît pare. Chestiunile de bază le-am enunţat în răspunsurile de mai sus. E nevoie de un subiect comentat cu claritate, fără „tehnicisme” de prisos, fără a cădea în păcatul limbajului pretenţios (căci acesta a fost unul dintre „imperativele” d-lui Pleşu: să scriem clar şi la obiect). Mai e nevoie de un ton echilibrat, care să nu-i lase cititorului senzaţia că autorul e „pe deplin edificat” şi „definitiv”, astfel încît nu se mai poate spune nimic pe subiectul dat. Dimpotrivă, a lăsa o uşă deschisă spre dialog şi dezbatere e un mod de a cultiva spiritul Dilemei.

 

Cum a fost “epoca Buzura”? Nu pare genul de personaj potrivit cu Dilema.

Dl Buzura a fost plin de entuziasm şi foarte binevoitor faţă de revistă, ani la rînd, deşi probabil ea a ieşit altcumva decît îşi imaginase. Am senzaţia că intenţia domniei sale a fost să facă o revistă „strict culturală”, aşa cum erau cele mai multe în România anilor ’90: cu cronici literare, de film, de teatru etc., cu eseuri lungi, cu poezie şi proză… I-am sesizat de-a lungul timpului unele momente de tristeţe că Dilema a ieşit o revistă „altfel”, dar multă vreme ne-a lăsat să facem revista aşa cum voiam. Nu-i plăcea că Dilema „se băga în politică” (deşi noi tratam politicul ca pe un subiect important din punct de vedere „intelectual” sau „cultural”, asupra căruia trebuie să reflectăm, dincolo de partizanate). Din păcate, la un moment dat, cînd Fundaţia Culturală Română urma să se transforme, prin lege, în Institutul Cultural Român, n-a reuşit să înţeleagă pînă la capăt necesitatea de a păstra spiritul revistei.

 

Cum a fost ruptura de Fundația Culturală Română?

Neplăcută. A vuit presa vremii pe tema asta, iar raportul Freedom House pe 2003 privind libertatea presei în lume a consemnat că, în România, o redacţie întreagă şi-a părăsit editorul pentru a-şi păstra independenţa. Ne-a salvat atunci Mircea Dinescu, cu generozitate şi cu un pic de inconştienţă, neştiind exact la ce „se înhamă”, dar străduindu-se să ducă mai departe revista, ceea ce a fost esenţial. Ne-am trezit plecaţi „de la stat” la o „prăvălie” privată – în sensul bun şi tradiţional al termenului: adică a trebuit să ne adaptăm din mers, să învăţăm să ne gospodărim cumva…

 

Ce impact a avut schimbarea numelui?

Noi am vrut să ne despărţim discret de Fundaţia Culturală Română, dar „a ieşit un caz”. S-a scris foarte mult despre plecarea noastră atunci, s-a vorbit la radio şi la televizor. Aşa încît am avut parte de un fel de „campanie de PR” fără să ne dorim neapărat acest lucru. Prin urmare, schimbarea numelui nu ne-a afectat: publicul aflase de asta, ştia că „veche” înseamnă de fapt că Dilema e aceeaşi şi sîntem tot noi, „cei vechi”…

 

Cum a fost “epoca Patriciu”? Au existat influențe, ați fost “de-ai mogulului”?

Asta e o altă mare legendă, cu „mogulul care intervine în revistă”… În lumea românească funcţionează ceea ce dl Pleşu numea „prezumţia de impuritate”: foarte mulţi consideră că e ceva „în spate”, că există manevre subterane, influenţe, interese ascunse. Mai trecuserăm prin asemenea bănuieli, chiar de la înfiinţare: unii credeau atunci că funcţionăm pe banii Guvernului ca să „radem” subtil Opoziţia, în timp ce reprezentanţi ai Puterii se plîngeau că „înjurăm Guvernul pe banii lui”. Gîndirea independentă era greu de înţeles. Cînd Dinu Patriciu ne-a preluat de la Mircea Dinescu, „scenariul” s-a repetat: am fost întrebat de multe ori dacă patronul „se bagă” în revistă – m-au întrebat asta chiar unii distinşi intelectuali, colaboratori ai revistei. Asta arată în ce lume dominată de neîncredere şi suspiciuni trăim.

Riscînd să nu fiu crezut de toată lumea (şi în primul rînd de cei „convinşi” dinainte, de „oamenii fără dileme”), am să spun (pentru prima dată în public) că adevărul e mult mai simplu. După ce ne-a preluat, dl Patriciu şi-a manifestat dorinţa de a se întîlni cu redacţia. Aşa că am petrecut aproape două ceasuri stînd la taclale – ăsta e cuvîntul! – despre vrute şi nevrute: cum e cu afacerile, cu globalizarea, cu politica mondială etc. La sfîrşit, cineva dintre noi l-a întrebat de ce un om de afaceri de un asemenea calibru s-a „încărcat” cu o revistă care nu-i va aduce, probabil, profit – dimpotrivă, îl va face să piardă bani. Ne-a răspuns – şi sînt convins că a fost cît se poate de sincer – că vrea să demosntreze că o asemenea revistă, necesară în spaţiul public, poate sta pe picioarele ei: nu trebuie să aibă profit pentru a îmbogăţi pe cineva, ci pentru a putea trăi şi mîine.

În rest, ca redactor-şef m-am mai întîlnit cu dl Patriciu de cîteva ori în toţi aceşti ani la niscaiva şedinţe de la Adevărul Holding (căci după ce a preluat Dilema a cumpărat şi Adevărul, apoi a dezvoltat trustul). Niciodată n-am discutat despre „ce şi cum ar trebui să se scrie în revistă”. Cine îşi închipuie că am avut „telefon scurt” cu patronul şi că primeam „indicaţii” e ori naiv, ori otrăvit definitiv de atmosfera încărcată din România. Dl Patriciu s-a purtat cu eleganţă faţă de Dilema. Iar Dilemateca i se datorează, într-un fel: în 2006 (cînd încă nu făcuse trustul de presă) a acceptat să finanţeze apariţia ei, deşi era clar că nu prea sînt şanse să-şi recupereze investiţia: Dilemateca, aşa cum a apărut ani la rînd – pe hîrtie lucioasă, cu poze şi grafică etc. – avea costuri de producţie mari…

Aniversare Dilema Veche

 

Care au fost pentru dumneavoastră cele mai emoționante momente din istoria Dilemei?

Îmi este imposibil să aleg. E oricum o mare bucurie pentru mine să lucrez la o gazetă înfiinţată de dl Pleşu, să am nişte colegi admirabili, să fac ce-mi place şi să mai iau şi salariu pentru asta. (Sînt de invidiat, nu?). Îmi lipsesc, azi, înţelepciunea plină de haz a doamnei Magdalena Boiangiu şi firescul inegalabil al lui Alex. Leo Şerban.

 

Cum se desfășoară ședințele de redacție?

Inenarabil. E un amestec de creativitate, haos simpatic, brainstorming, discuţii raţionale şi argumentate, replici pline de haz (ca şi la Junimea, şi la noi „anecdota primează”) şi încercări sistematice ale redactorului-şef de a „face ordine” (nu întotdeauna cu succes). Dar „stilul” acesta al şedinţelor ne ajută să nu cădem în rutină şi în plictiseală funcţionărească. O revistă de felul Dilemei nu se poate face cu şedinţe riguroase ori „corporatiste”, bazate pe proceduri-standard. Pe de altă parte, sîntem rodaţi, în foarte multe chestiuni ne înţelegem din priviri, fiecare dintre colegii mei ştie ce are de făcut.

 

E Dilema e revistă elitistă, așa cum se spune?

Nu e deloc. Ne străduim de 20 de ani să scriem clar, să abordăm subiecte care interesează un public cît mai numeros, dar nu doar o „elită”. Am refuzat adesea să publicăm articole tocmai pentru că erau scrise într-un limbaj prea „tehnic” al unei discipline (filozofie, sociologie, critică literară psihologie etc.). Nu vedem cultura în sens restrînd şi elitist, scriem despre fenomene care ţin mai degrabă de pop culture. Am fost adesea acuzaţi de „frivolitate” pentru că ne-am ocupat de teme precum înjurătura, lenea, plictiseala, cheful şi altele asemenea, percepute de unii ca fiind „prea jos” pentru o revistă de cultură.

Or, noi am încercat să demonstrăm că şi astfel de subiecte pot fi tratate dintr-o perspectivă culturală/intelectuală. La Dilema au colaborat, de-a lungul vremii, oameni foarte diferiţi (sînt peste 1500 de persoane care au scris măcar o dată în revistă): de la profesori universitari pînă la studenţi şi elevi, de la academicieni pînă la vedete TV. Mulţi dintre membrii redacţiei ori dintre colaboratorii cu notorietate de azi au început să scrie la noi pe cînd erau elevi sau studenţi, nu făceau parte din „elite”.

 

Funcționează abonamentele online? Ați avut curaj să faceți o asemenea mișcare pe o piață unde ce e pe net “e gratis”.

Funcţionează. Poate că din afară pare un gest de curaj, dar dinăuntru se vede altfel: n-am avut încotro. Am introdus abonamentele din acelaşi motiv pentru care şi New York Times, şi alte publicaţii fac asta: presa se schimbă, iar vechiul model de finanţare (vînzarea gazetei plus vînzarea de spaţiu publicitar) nu mai funcţionează.

Am primit destule mesaje de dezaprobare cînd am introdus abonamentele digitale şi chiar cîteva mesaje de despărţire: unii ne-au acuzat că vrem să ne îmbogăţim (sau să ne îmbogăţim patronul), alţii ne-au anunţat că renunţă să ne mai citească, pentru că am încălcat „legea” Internetului (asta – „ce e pe net e gratis”). În realitate, nu ne-am îmbogăţit şi nici n-avem vreo şansă. Doar încercăm să asigurăm supravieţuirea revistei. Din abonamentele digitale, de pildă, scoatem mai mulţi bani decît din reclama online. Managerii zic că ăsta e un prim semn de succes. Eu adaug că, şi aşa, banii abia ajung pentru supravieţuire – nicidecum pentru vreun plan de dezvoltare. Avem norocul că am creat, în timp, un public stabil şi fidel, căruia îi sîntem recunoscători.

 

Aveți o comunitate mare și activă în mediul online. Vă gândiți să puneți mai mult accentul pe digital?

Ne gîndim, pentru că e inevitabil. Presa trece tot mai mult online. Pe site, avem deja conţinut diferit de versiunea tipărită – rubrici speciale online, audio, video, foto. Am face mai multe dacă am găsi şi finanţare pentru niscaiva proiecte pe care le avem în minte (de exemplu, un soi de „webdocumentare” multimedia, mai mult material audio şi video, oarecari modificări pe site). Dar ca să faci lucruri de calitate e nevoie de bani pentru a-i plăti pe colaboratori. În vremuri de criză, e complicat…

 

Și închei tot clasic, cu planurile de viitor. Ce-și mai propune Dilema în viitorul apropiat și, de ce nu, îndepărtat.

Cum spuneam, avem cîteva planuri legate de online. Avem şi planuri în „lumea reală”. Am reluat „Cluburile Dilema veche” (în prima joi a fiecărei luni, la Librăria Humanitas Cişmigiu). Pe 30 august-1 septembrie vom organiza a doua ediţie a Festivalului Dilema veche, în Cetatea Alba Iulia (ca şi prima ediţie, din 2011), în colaborare cu Primăria şi Consiliul Judeţean Alba. Va fi, ca şi data trecută, un festival care va aduna la un loc diverse domenii ale culturii: muzică, teatru, proiecţii de film, conferinţe, dezbateri, lecturi publice ale celor mai importanţi scriitori români şi altele. De data aceasta va avea şi o secţiune „internaţională”: o dezbatere la care vor fi invitaţi jurnalişti din presa culturală europeană. Acum sîntem în faza de definitivare a programului (aşa că nu pot da, deocamdată, nume şi date concrete, căci mai aşteptăm confirmări).

Pe termen lung, împreună cu autorităţile locale din Alba Iulia (cu care avem o colaborare excelentă – am găsit acolo oameni extraordinari, atît „la vîrf”, cît şi în echipele care se ocupă propriu-zis de detaliile organizării) am vrea ca acest Festival să devină unul important şi să impună acest „stil” de a pune laolaltă energii creatoare din domenii diferite.

Avem şi alte proiecte mai mici – de exemplu să întemeiem o şcoală de vară pentru tineri jurnalişti, să edităm e-books, să organizăm şi alte evenimente – dar le vom putea pune în practică pe măsură ce găsim surse de finanţare. Drept pentru care am întemeiat de curînd Asociaţia „Oameni cu dileme” – un ONG format din membrii redacţiei, care va încerca să ducă la capăt toate aceste proiecte „conexe” legate de revista propriu-zisă. Asociaţia a devenit activă de cîteva săptămîni, o să o prezentăm pe dilemaveche.ro (şi o să punem acolo, desigur, şi numărul de cont, pentru eventualii donatori :)).

Cum spuneam, de la revista de 16 pagini înfiinţată în 1993, Dilema veche a ajuns astăzi un fel de „holding cultural”: revistă, suplimente, variantă online, evenimente mari şi mici şi altele. Nu, televiziune n-o să ne facem :). Dar un radio online, poate că da…

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *